Sunt într-un tren care taie România de la sud la nord, într-o beznă perfectă. Dar trenurile nu zic întotdeauna adevărul. La ora asta sunt încă oameni în piețele orașelor mari, au la ei sticle și bat cu ele asfaltul într-un ritm știut. O bătaie pentru „uniți”, alta pentru „salvăm” și încă trei pentru „Roșia Montană”. Alți oameni, câțiva, se învârt prin livinguri imense și bat cu degetele în canapele, a neliniște. Ar fi trebuit să se termine de-acum, nu? În orice caz, ar fi trebuit să fie puțini și să nu știe nici dracu’ de ei. Dacă ies și săptămâna asta? Dacă ies și săptămâna cealaltă?
Primul protest din viața mea a fost la Iași, după vreo lună de facultate. Șeful de cămin ne-a zis că n-o să mergem la cursuri și c-o să ieșim în fața universității, c-o să purtăm banderole albe și c-o să cerem burse, camere decente și alte chestii. Pe vremea aia aveam apă caldă în două dimineți din săptămână și foloseam găurile din parchet pentru a depozita mesaje pentru studenții din viitor. Mi s-a părut mișto că șefului de cămin îi păsa de noi, ăia de azi.
Am rupt un tricou alb și ne-am făcut banderole; era un tricou vechi, oricum nu-l mai purtam. A doua zi am fost mulți. Mi-au plăcut liderii noștri. Erau strânși în balconul Casei de Cultură a Studenților, purtau geci cam ca ale noastre și vorbeau cu vreo zece mii de studenți deodată. Erau curajoși și buni, țineau cu noi, iar noi eram uniți și ziceam că nu cedăm. Greva s-a terminat după câteva zile de negocieri. După vreo lună, poate două, am primit saltele noi, din alea groase. Unii le-au lăsat în țiplă o vreme, ca să se dea cu ele pe derdeluș. Căminele și bursele au rămas aceleași, apa caldă a curs după același program. N-a fost nicio tragedie, nu se moare din atâta. Dar pentru liderii noștri a fost chiar bine. Au început să poarte costume, au candidat pentru funcții mari, iar când n-au candidat au fost numiți.
După aia m-am făcut un cinic nenorocit care nu crede în proteste. Treceam pe lângă coloane de cetățeni cu șepci colorate, atârnați de pancarte făcute la școala de scris pancarte. Erau mesaje cuprinzătoare, utile și la greva următoare. „Vrem să muncim!”, „Jos guvernul mincinos!”, dintr-astea. Profesioniști ai grevelor țipau de pe scenă la ei, cei de jos, și-i aranjau pe culori. De oamenii de sub șepci îmi era milă, și puține lucruri sunt mai nasoale decât mila.
Am trecut zilele trecute pe la Universitate. Am stat pe asfalt, era cald, chiar bine. O bătaie pentru „uniți”, alta pentru „salvăm” și încă trei pentru „Roșia Montană”. Nu mi-era milă de nimeni de-acolo. Nu erau lideri care să țipe la ei, nu le împărțise nimeni șepcuțe ridicole, nu le promisese nimeni nimic. Erau acolo să salveze ceva și salvaseră, chiar înainte să-și dea seama.
One comment on “A doua zi am fost mulți”