filme porno
filme xxx
filme porno romanesti
filme xxx
filme porno romanesti
filme xxx
filme porno romanesti

“Am ceva greșit în mine”

 

IMGP9084

Lassi Alhorinne poartă șapcă albă cu ditamai cozorocul, cămașă semitransparentă, barbă neglijentă, pantaloni hipsterești cu “I inimă ceva” și un câine alb în vârstă de șase luni în lesă. Consideră că e o investiție bună animalul ăsta, îi aduce între 10 și 15 ani de viață. Lassi e un actor finlandez în vârstă de 42 de ani, și cel mai probabil, a preluat înfățișarea și gesturile adolescentine de la puștii cărora le predă actoria. Zice despre ei că învață teatru ca să devină nimic și că unul dintre țelurile sale ca pedagog este să-i facă să rămână în viață. Lui aproape că nu i-a ieșit.

  • A fost foarte greu să devin actor. Iar acum, e și mai greu să las la o parte actoria. Multă vreme, am avut un proiect personal: “Fă-ți o viață!”. Și am crezut că va dura cinci ani, dar au trecut deja vreo 14. Acum vreo 10 ani am încercat să mă sinucid. Pentru că eram sătul de tot, și mai ales pentru că aveam necazuri în dragoste. Aveam o depresie foarte gravă la vremea aia, de care nici nu știam, pentru că munceam tot timpul. Aveam un vis foarte mare, acela de a avea o familie. Când visul acela s-a sfărâmat, am continuat să muncesc. Apoi am vrut să dorm puțin și am ajuns să dorm cinci zile întruna.
  • N-am idee ce e aia cale de mijloc. Acum am 42 de ani, am și un câine, și încerc să aflu. Am propriul profesor de 27 de ani deja, și mi-a spus întotdeauna să caut calea de mijloc. Și mă chinui, nu știu ce e. Sunt prea tânăr ca să știu.
  • Suntem cinci frați, iar eu sunt al treilea. Familia tatălui meu e foarte suicidală. Unchiul meu a încercat să se sinucidă. Mătușa mea a reușit. (…) Când eram mic, a trebuit să curăț apartamentul tatălui meu, după ce încercase să se sinucidă. Era foarte mult sânge și a trebuit să-l curăț. A fost o experiență atât de ciudată pentru un copil. Aveam cinci sau șase ani. Mă întreb cât a contat acea tentativă secretă – pentru că ne mințeau că n-a fost sinucidere, am aflat mai târziu – , m-am întrebat câte dintre secretele astea locuiesc încă în noi, într-un fel sau altul.

La începutul anilor ’90, Finlanda era printre țările cu cei mai mulți sinucigași din lume. Un program de prevenire derulat de-a lungul a zece ani a schimbat radical situația. Specialiști guvernamentali au analizat cu grijă fiecare sinucidere dintr-un an. Toate informațiile relevante de la poliție, de la rude, de la biserică, de la sistemul de asistență socială au fost puse cap la cap. Cercetătorul Timo Partonen, de la Institutul Național pentru Sănătate și Bunăstare din Helsinki numește asta “autopsie psihologică”. Pe baza acestor informații, s-au făcut recomandări despre cum pot fi prevenite sinuciderile. “Programul a inclus educarea oamenilor care au de-a face cu oamenii care se ocupă de ei: profesori, polițiști… În toată Finlanda. Au fost oameni instruiți care să se întâlnească cu persoanele “bântuite” de gânduri sinucigașe. Au fost persoane desemnate pentru a sesiza cazurile de risc, pentru a le identifica și pentru a le oferi ajutor”, explică cercetătorul.

Sursa: Organization for Economic Cooperation and Development (OECD) Library

Sursa: Organization for Economic Cooperation and Development (OECD) Library

  • Dar este posibil că, încă de copil, simțeam că, pentru a scăpa de probleme, moartea e o soluție bună. Familia noastră era profund ateistă. Dar credeam totuși că poate mai există ceva. În special acum, când nu mai sunt ateu. Acum cred în orice. Pentru că atunci când eram copil eram constrâns să nu cred în nimic. Familia mea era una de muncitori. În anii ’70, eram comuniști. Religia noastră însemna să muncim, să învățăm și să-i ajutăm pe săraci. De fapt, era destul de aproape de creștinism, chiar dacă există o graniță strictă. Cuvintele rostite într-o biserică sunt cam aceleași, temele sunt cam aceleași ca în melodiile clasei muncitoare. Visul comunismului este că, într-o zi, totul va fi un Paradis. E la fel când faci teatru: într-o zi vom avea premiera, într-o zi vom crea o lume nouă. Este mereu la fel: acum trebuie să muncim greu, și într-o zi vom avea Paradisul. Și cred că e la fel când vine vorba despre sinucidere, dar sinuciderea e o prostie, pentru că nu rezolv problemele, ci le las în seama altora. E ca și cum aș pregăti o piesă de teatru și aș spune cu patru săptămâni înainte de premieră că părăsesc distribuția.
  • Adolescent fiind, am descoperit teatrul. În teatru, totul este controlat. Cineva îmi spune ce trebuie să fac, ce trebuie să simt, ce trebuie să spun, ce trebuie să gândesc. Așa că am găsit o lume foarte controlată. La mine acasă, totul era atât de confuz. Pentru mine, teatrul nu e boem. Eu cred că teatrul e foarte disciplinat, plin de reguli. În special când am devenit eu interesat de teatru, în Finlanda trebuia să muncești din greu pentru a deveni actor. Era foarte fizic, și mi se părea foarte fain, pentru că puteam să-mi pedepsesc trupul.
  • Am avut teatrul ca hobby în orașul în care trăiam, apoi am fost la Helsinki, la Tampere, și am studiat teatrul în școală. Am făcut un curs de un an. Foarte repede am decis că vreau să dau totul teatrului și mi-am lăsat familia pentru aproape zece ani, voiam doar să devin un actor adevărat. (…) Dar am realizat că e doar [o cale] și că am pierdut viața adevărată. Pe care încă o studiez în prezent, cu câinele. Are șase luni. Cu el am cumpărat încă 10 ani, poate 15 ani de viață.
Lassi Alhorinne (Aprilie 2014)

Lassi Alhorinne (Aprilie 2014)

  • Trebuia să simțim. Iar asta era într-o opoziție completă cu ceea ce se întâmpla în familia mea, unde ne era interzis să simțim, trebuia să fim duri. Nu știam nimic despre altceva: știam doar că lumea e întunecată și că trebuie să muncești tot mai mult.
  • Voiam să simt că am făcut ceva. În 1991, eram într-un turneu de un an și jumătate cu un mic teatru prin Finlanda. Cred că aveam 200-300 de spectacole. Aveam 18 ani. După asta am avut primul burn-out. Dar la vremea aceea nu exista un asemenea cuvânt, nu știam de lucrurile astea. Cam cinci luni n-am făcut decât să dorm, eram total slăbit. Cred că am avut trei burn-outs de-a lungul vieții, iar ultimul a fost acum zece ani, când aproape am murit. Dacă vine al patrulea, înseamnă că sunt prost, și urăsc sentimentul ăsta.
  • Prin 1991 luam niște medicamente pentru a putea dormi… Am încercat să mă sinucid de trei ori. De fiecare dată s-a întâmplat când am muncit prea mult și pentru că am trecut printr-un divorț. E mereu la fel. Acum sunt singur de șase ani, pentru că m-am săturat de relații. Pentru că am început din nou să muncesc prea mult, am început să predau, am zis că nu pot avea nicio relație.
  • Încercam întruna să găsesc o cale de-a mă sinucide. (…) Am încercat să-mi tai venele, dar era prea dureros. Pastilele sunt mult mai bune, doar dormi. Ultima dată, în 2003, am luat toate pastilele pe care le-am găsit.

Primăvara e anotimpul cu cele mai multe sinucideri, și nu doar în Finlanda. “Crește anxietatea, insomnia se înrăutățește, iar depresiile se adâncesc. Un studiu făcut în Finlanda care arată că dacă e întuneric – zile întunecate – asta crește rata sinuciderilor. Dar de obicei mortalitatea suicidului se află la cel mai jos nivel în timpul iernii. Dacă iarna e foarte gri, ea crește”, spune Timo Partonen.

Primăvară în Helsinki

Primăvară în Helsinki

  • Îmi plăcea foarte tare la spitalul de nebuni, pentru că îmi dădea siguranță. Ușa era încuiată, și în fiecare zi verificam dacă e încuiată și era. Mi se spunea: “O să dormi la 8 seara”, era și un anunț pe ușă. Am întrebat: “Asta înseamnă că trebuie să fiu în cameră la 8 seara?” “Nu, la 8 seara adormi”. Aveam mame și tați acolo. Ce putea urma? (…) Pușcăria. Iubesc pușcăriile. Iubesc toate instituțiile care îți oferă ore fixe pentru a mânca. Iubeam grădinița.
  • Timp de șase luni am avut un terapeut, odată pe săptămână. Apoi m-am mutat la Helsinki și mi-am vândut lucrurile ca să-mi permit un terapeut. Abia acum, după zece ani, mi-am dat seama cât de bun era. Munca aceea încă mă ajută. Îmi amintesc că, de la un moment dat, vorbeam despre nimicuri. La un moment dat, psihoterapeutul a suferit un atac de cord și avea atâtea probleme, încât îi spuneam: “Poate vorbești tu de data asta”. Și a vorbit. Mă întreba mereu: “Știi ce fac aici, cu tine? Încerc să te țin în viață.”
  • Nu mi-e deloc la îndemână să cer ajutor, nu pot s-o fac. Acum vorbesc cu cei mai buni prieteni despre asta. Ei pot să mă sune și să-mi zică: “Am o problemă. Ce-ar trebui să fac?” Dar când eu am o problemă, mă gândesc foarte mult și uit să sun. Am ceva greșit în mine.
  • În momentele în care simt că vreau să mor, totul e negru. Nu există alternative. În special în timpul depresiilor, e totul negru. Tot viitorul e un tunel întunecat și știu că nu va veni lumina.
  • În ultimii ani, când am probleme sau mă simt deprimat, îmi dau seama că n-am dormit destul, că am băut prea mult, că se apropie premiera. Îmi dau seama că există un vierme al depresiei în mine. Nu știam cum să trăiesc, pe când eram tânăr. Îmi ziceam că pot să dau vina pe părinți, pentru că aveau atâtea probleme. Dar oricine poate pasa vina, oricine, iar asta nu ajută. De când predau, am început să-mi reevaluez copilăria. Tinerii de 20 de ani au aceleași probleme: nu mănâncă suficient, sau nu dorm destul, și au depresii.

Numărul cazurilor a scăzut și în rândul tinerilor, dar există o excepție, arată Partonen: cei de vârstă mijlocie. De asemenea, grupa de vârstă 15-19 ani e grupul cel mai expus. Și nu scade la fel de repede precum alte grupe de vârstă.

  • Acum, dacă văd că un elev nu-și pune suficientă mâncare în farfurie, nu-l supraveghez așa cum ar face un polițist. Dar simt asta, într-un fel. Aveam problema asta, eram anorexic. Sunt atâtea amănunte care te pot duce la concluzia că trebuie să te sinucizi.
  • Cred că o parte din mine n-a crescut. Pot să-i înțeleg atât de bine pe tineri. Mama îmi spune tot timpul: “Lassi, problema ta e că ai plecat de acasă prea devreme. Trebuia să rămâi cu mine și să lupți câțiva ani”. Poate că avea dreptate. Cred că e bine să duci luptele alea cu părinții. Dacă nu, unele lupte sunt prea dure. Întotdeauna în teatru e ușor să pretinzi că ăsta e drumul de-acum.
  • Următoarea întrebare: vreau să mor? Mă gândesc la moarte destul de mult, sau mai degrabă mă pregătesc pentru asta. Pentru că îmbătrânim. După o anumită vârstă încep să vină cancere, părinții îmbătrânesc, așa că pregătirile devin concrete. Evident, nu pot muri acum, pentru că sunt prea interesat de niște copii veniți pe lumea asta. E foarte interesant să-i vezi cum evoluează.
  • Sunt roluri destul de bune pentru cei peste 50 de ani. În ultimii ani, am avut proiecte de teatru. De exemplu, am un monolog de jumătate de oră, în care recit poemul unei femei care a murit acum un an și jumătate. Scria despre moarte într-un fel foarte interesant. Din poemele ei, mi se pare că știa cum e să fii mort. E fain să fii viu și să studiezi moartea.
  • Fiecare rol mă ajută să mă apropii de probleme. Când eram tânăr, am jucat creația din Frankenstein. Avea aceleași probleme, simțea că e un străin, singur, fără părinți. În 1995, am putut s-o joc pe Regina Elisabeta I. Cred că și ea era destul de singură, pentru că era prea puternică. Teatrul nu e terapie, dar poate funcționa în felul ăsta. Mi-am dat seama abia mai târziu că m-a ajutat.
  • Dacă aș avea copii, nu le-aș da voie să joace. Le spun studenților mei să-și găsească o viață, să facă copii. Și după aceea, pentru că ei cred că sunt prea tineri pentru a face copii, le spun să călătorească prin toată lumea. Dar ei au deja 22 de ani și se grăbesc, n-au timp să trăiască. Nici eu n-am trăit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


filme porno romanesti filme porno filme porno filme xxx filme xxx filme xxx filme porno romanesti xnxx