filme porno
filme xxx
filme porno romanesti
filme xxx
filme porno romanesti
filme xxx
filme porno romanesti

Ce căutau românii în războiul din Vietnam

În toiul asaltului american asupra regimului comunist de la Hanoi, o mână de români îi cereau lui Ceauşescu să-i trimită în luptă alături de “fraţii vietnamezi”. Unii se visau eroi, alţii voiau doar să scape din ţară.

Dintre hârtiile cu turnătorii mărunte sau solicitări de natură materială, ajutoarele lui Nicolae Ceauşescu sortau, la mijlocul anilor ’60, o specie neobişnuită de cereri: erau ale tovarăşilor care doreau să se alăture bravului popor vietnamez, în lupta cu agresorii americani. La o jumătate de secol distanţă, rândurile lor păstrează mirosul revoltei, alături de un inconfundabil iz de naivitate.

Oripilaţi de imaginile cu civili mutilaţi – presa românească era plină de dovezi ale masacrelor -, se puseseră pe scris copiii de gimnaziu, mecanici de locomotivă, uteciste, veterani ai celui de-al II-lea Război Mondial, foşti deţinuţi care încercau să-şi răscumpere greşelile, persoane fără domiciliu dornice să fie de folos naţiei, şoferi care visau la statutul de “noul Vasile Roaită”. EVZ i-a găsit pe câţiva dintre voluntari şi vă spune ce intenţii ascundeau scrisorile care n-au apucat să schimbe lumea.

O “EVADARE” ORIGINALĂ

“Mi-am zis: «Cum aş putea să fac să scap din ţară?»”

Era o vreme în care românii ziceau că vietnamezii sunt fraţii lor. În vara lui 1966, soldaţii americani bombardau suburbiile oraşului Hanoi, unităţile armatei populare vietnameze scufundau nave de război şi doborau bombardiere inamice, iar la mii de kilometri distanţă, nişte oameni ai muncii se strângeau pentru a agita pancarte cu lozinci precum “Jos mâinile de pe Vietnam”, “Moarte agresorilor din Vietnam!” sau mai paşnica formulă “Cerem cu hotărâre să se pună capăt agresiunii S.U.A. în Vietnam”. În Piaţa Universităţii din Bucureşti, din mijlocul cetăţenilor revoltaţi, Zaharia Stancu – preşedintele Uniunii Scriitorilor din România – invoca imaginea unei tinere sud-vietnameze, prăbuşite pe caldarâm, care căuta să-şi strângă la piept copilaşul. Scriitorul văzuse poza asta într-un ziar occidental. Presa românească era şi ea plină de fotografii cu orfani, cu femei, cu dureri omeneşti.

Revoltaţi peste poate, manifestanţii porneau spre Ambasada Statelor Unite din Bucureşti, pentru a le înmâna oficialilor americani o moţiune de protest. “Lozincile scandate de demonstranţi răsună până departe. Ele se amplifică odată cu apropierea de clădirea ambasadei americane. Aici porţile sunt închise, perdelele trase”, avea să scrie “Scânteia” de a doua zi. Alte mulţimi se înfierbântau la Iaşi, Cluj, Craiova sau la cooperativa de producţie “Prietenia româno-vietnameză” din Gângiova (raionul Băileşti), unde “ţăranii cooperatori şi-au manifestat solidaritatea deplină cu lupta dreaptă a eroicului popor vietnamez”.

“Luptăm pentru pace!”. Semnătura şi data

Câteva zile mai târziu, România găzduia o consfătuire a delegaţilor statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, iar situaţia din Vietnam ţinea capul de afiş. Proaspătul secretar general al Partidului Comunist Român (PCR), Nicolae Ceauşescu, încerca să joace prima carte importantă în politica mondială printr-o poziţie anti-americană dură.

Pe 8 iulie 1966, “Scânteia” reda cu litere îngroşate cuvântarea tovarăşului, rostită cu prilejul celei de-a 45-a aniversări a partidului: “Vreau să menţionez că numeroşi cetăţeni români, în special tineri, şi-au exprimat dorinţa de a merge să lupte ca voluntari în Vietnam. Desigur, această problemă se va pune numai atunci când va cere poporul vietnamez; în acest caz, dorinţa cetăţenilor respectivi va putea fi satisfăcută”.

Ceauşescu minţea întrucâtva: majoritatea cererilor de plecare în Vietnam au ajuns la cancelaria sa abia după acea dată, încurajate tocmai de semnalul dat de primul tovarăş.

Nu se mai ştie dacă Nicolae Smeriacov, pe atunci tânăr electromecanic, angajat al Centrului de Radio Bucureşti la staţia de televiziune Harghita, căsătorit, citise “Scânteia” în acea zi. Cert e că fix pe 8 iulie 1966, Nicolae Smeriacov a pus mâna pe stilou şi a aşternut câteva rânduri clare, fără mari înflorituri: “Vă rog să binevoiţi a aproba plecarea mea ca voluntar în Vietnam, să lupt alături de poporul vietnamez pentru libertate, pentru înfrângerea agresorilor americani. Luptăm pentru pace!”. Semnătură, dată şi cam atât.

Dorinţa secretă a tânărului Smeriacov

Au trecut aproape 45 de ani de când scrisoarea a ajuns la cancelaria lui Ceauşescu. Într-o cafenea din mijlocul Bucureştiului, Nicolae Smeriacov – acum un pensionar simpatic în vârstă de 72 de ani, fost lider sindical, pasionat de filmări, de fotografie şi de fenomene paranormale – aruncă un ochi pe scrisoarea din tinereţe. “O să râdeţi”, zice bătrânul: nu, nu voia să moară cu americanii de gât. Chiar ţinea cu ei.

“Aveam ocazia, prin intermediul locului de muncă, să văd mai mult decât alţii ce se întâmplă afară. Nouă ne venea pe fluxuri televiziunea de la Belgrad şi de la unguri. Erau cu câteva trepte deasupra noastră şi mă simţeam foarte ofuscat de treaba asta. Şi mi-am zis: «Cum aş putea să fac să scap din ţară?». Mă gândeam: pe drum încolo sau înapoi, găsesc cumva o soluţie să fug”. N-a primit însă niciodată un răspuns oficial, ci doar privirile batjocoritoare ale securiştilor din preajmă.

Cu timpul, Smeriacov s-a liniştit: prindea rădăcini adânci în România cozilor şi a tăcerii. “Eram legat în primul rând de părinţi care, înaintând în vârstă, aveau nevoie de ajutor. Apăruseră copiii. Apoi ştiam că e importantă vârsta: auzisem că mulţi care plecaseră ca doctori ajungeau şoferi. Asta era încă bine, dacă nu ajungeau să spele vase”.

S-a plâns de calitatea vulcaflexului

A rămas în România şi nu i-a mai scris lui Ceauşescu. La cancelaria conducătorului a mai ajuns însă prin ’70, pentru a semnala o serie de defecte ale autoturismului Dacia. “Nu eram un tip care să accept. Am făcut solicitări şi am fost primit la vârf. Eram nemulţumit de calitatea vulcaflexului. Şi mi s-a zis: «Tovarăşu´, dar vulcaflexul e făcut la Scorniceşti». «Dom’le, pe mine nu mă interesează unde e făcut!». Poate că la unii ţineau replicile astea”. Dacia era o maşină ca vai de mama ei, lucrurile trebuiau spuse.

EXPLICAŢIE. Smeriacov zice că, de fapt, era de partea americanilor

A venit Revoluţia, iar Nicolae Smeriacov (foto) a devenit revoluţionar. S-a ocupat mai ales de partea tehnică a transmisiunilor televizate, ceea ce nu e puţin lucru. Peste câţiva ani, când grupul lui Ilie Ilaşcu a fost arestat în Transnistria, sângele de basarabean al lui Smeriacov a început să dea iar în clocot: a propus să fie executat în locul condamnaţilor. A supravieţuit şi acestei ipotetice încercări. Acum trăieşte în sectorul 4, se fereşte să mănânce mezeluri şi urăşte traficul de pe marile bulevarde.

JOC POLITIC

Voluntarii, “o formă de presiune”

România oferea “sprijin material” şi “moral-politic” Republicii Democrate Vietnam, sublinia în iulie 1966 primul ministru de la acea vreme, Ion Gheorghe Maurer. Cât despre posibilitatea unei participări militare în zonă, problema nu s-a pus niciodată de-adevăratelea. “A fost doar de o formă de presiune pusă de Ceauşescu pentru a încerca încetarea conflictului”, explică Ştefan Andrei, pe atunci adjunct al Secţiei Externe a PCR şi viitor ministru de externe.

“România n-a fost niciodată pentru participarea la luptă pe teritoriul altor state. În cazul conflictului din Vietnam, am încercat chiar să intermediem obţinerea unui acord pentru încetarea conflictului. În 1967, Maurer s-a întâlnit în acest scop cu preşedintele american Lyndon Johnson. A fost apoi vizita lui Ceauşescu în Vietnam din 1971, au fost multe alte delegaţii. Cel cu care am ajuns la o înţelegere a fost Richard Nixon (următorul preşedinte american – n.r.)”, arată Ştefan Andrei. “Apreciez rolul pe care l-a avut primul ministru român în 1967 (…) Acţiunile au fost responsabile şi utile”, i-ar fi spus Nixon lui Ceauşescu în 1969, la Bucureşti. Conflictul avea să se încheie în aprilie 1975, în timpul mandatului lui Gerald Ford.

DESTIN

Florian Lucaci a dus o viaţă obişnuită, în satul natal. Acum 45 de ani ar fi fost însă dispus să-şi dea viaţa departe de ţară: “Dacă eşti soldat, nu ţi-e frică!”

Florian Lucaci avea 21 de ani şi îi plăcea armata. Era băiat de la ţară: venise tocmai de la Burzuc, aproape de Oradea, ca să îmbrace uniforma militară în Capitală. “Când le-am zis că vreau să plec în Vietnam, au râs de mine. Au zis că vreau să fug din ţară”, povesteşte Florian Lucaci, acum în vârstă de 65 de ani. Nu voia să fugă din ţară, voia să lupte. “Dacă eşti soldat, nu ţi-e frică!”, strigă bătrânul în telefon, şi vocea îi întinereşte. “Dacă se întâmplă să fii bolnav, mori oricum. Viaţa e ţesută în adânc, numai Domnul ştie câte zile avem”, continuă el.

“Vin prin prezenta de a vă ruga a-mi aproba şi mie cererea mea de a participa pe frontul naţional de eliberare alături de poporul vietnamez, pentru fericirea şi independenţa acestui popor. Sper anticipat că cererea mea va fi aprobată în mod favorabil. Trăiască prietenia între popoare! Bucureşti, 10 mai 1966”, aşa scria în cerere. N-a primit niciodată răspuns.

A vrut apoi să rămână în armată, dar comandantul – baschetbalist la clubul Dinamo Bucureşti – i-a tăiat aripile, i-a zis că n-are pregătirea necesară. Aşa că Florian Lucaci s-a întors în satul lui, şi-a făcut casă şi familie; are şi vie, iar acum a venit vremea tăiatului. Îl întreb dacă e mulţumit cu viaţa lui. “Domnule, eu am fost meseriaş toată viaţa. Am fost dulgher. Am avut o viaţă cu greutăţi, că viaţa nu se face stând cu burta la soare. Văd că românii s-au învăţat să întindă mâna. Eu n-am întins mâna, dar m-am descurcat”.

N-a avut niciodată paşaport. A ieşit totuşi odată din ţară: după ce s-a dat voie să se meargă peste graniţă cu buletinul, a fost în Italia, acolo unde munceşte fiica lui. Dar îi place mai mult în România.
 

DRUMUL SPRE GLORIE AL TOVARĂŞULUI CHEŢA

“Aş vrea să se vorbească despre mine chiar dacă moartea ar surveni mult mai devreme”

La 43 de ani, viaţa lui Alexandru Mărculescu era plină de decepţii. Binecuvântările socialismului îl ocoliseră, rămăsese chiar şi fără domiciliu, dar Alexandru Mărculescu nu purta pică nimănui. Dorea să fie de folos. “Sunt copil al nimănui, fără casă, fără masă, căci în 1954 am predat tot statului (…). Din 1964 am fost nevoit să plec pe şantierele din ţară ca Argeş, Porţile de Fier, Lotru etc. Dar în starea deprimantă în care sunt, n-aş dori să-mi pierd viaţa fără un folos Patriei. În anul 1949, am cerut Tov. Gh. Dej să plec voluntar în luptele de eliberare din Grecia, la care mi s-a răspuns că nu ajutăm poporul grec, decât material şi moral, iar entuziasmul meu Patriotic şi Internaţionalist poate fi folosit foarte bine şi în ţară. Totuşi am avut declinuri”, îi scria el “scumpului tovarăş” Ceauşescu.

Pe 12 aprilie 1961, un cetăţean sovietic pe nume Iuri Gagarin ajungea în Cosmos. Iar tovarăşul Mărculescu avea o nouă idee: “Am cerut să plec ca experienţă, pentru binele Patriei, fiindcă nu mai aveam ce aştepta de la viaţă”.

Istoria aducea noi ocazii, sacrificiul lui Alexandru Mărculescu putea îmbrăca alte forme: “După semnarea declaraţiei comune a Partidelor Comuniste şi muncitoreşti din Iulie 1966, privitor la ajutor cu Voluntari a Poporului Vietnamez, fiind la «Porţile de Fier», am făcut cerere să plec voluntar (…). Dar n-am primit niciun rezultat. (…) Mult stimate Tov. Ceauşescu, (…) vă rog din suflet să-mi aprobaţi cererea de plecare în Vietnam, ca cu sângele meu să aduc şi eu o contribuţie la salvarea poporului vietnamez şi să mor cu gândul că am contribuit la această salvare. Începând de azi, 2 august 1967, stau la Poarta C.C. şi aştept rezultatul”.  

Ca Vasile Roaită sau ca amiralul britanic Nelson

Mai era apoi voluntarul Florin Cheţa, şofer la un depozit din Bârlad. La 26 de ani, Cheţa simţea că se sufocă în propria micime. Trebuia să ajungă cineva, chiar dacă era să moară pentru asta.

“N-aş vrea ca peste 20-30-40 de ani să mor acelaşi Cheţa Fl. care m-am născut. Aş vrea să se vorbească despre mine chiar dacă moartea ar surveni mult mai devreme, cum se vorbeşte din generaţie în generaţie de neuitaţii: Iftimie Croitoru, V. Roaită, Ilie Pintilie şi poate aş exagera gândindu-mă la amiralul britanic Nelson, care se face neuitat pentru isprăvile sale de la Trafalgar, dar nu e imposibil. Am o mare dorinţă de afirmare în domeniul militar. Şi am găsit şi cheia acestui imposibil la început, dar destul de normal gândindu-mă la posibilităţile mele”.

Da, era vorba de Vietnam. Dacă partidul avea nevoie de un erou, “primul om din ţările socialiste înrolat în rândul armatei de eliberare nord-vietnameze”, Cheţa Florin putea fi acela. Iată planul: “Voi intra mai întâi ca simplu soldat în armata de eliberare, apoi cu dorinţa mea nemărginită de afirmare apreciez că în scurt timp voi ajunge cunoscut în întreaga lume. Apreciez că exemplul meu va fi urmat apoi în masă de toţi cei care vor pace în lume şi ţinând cont de mersul istoriei, dacă la Hanoi va începe, bătălia celor două sisteme se va termina la Washington, pentru că noi n-o să ne întoarcem niciodată în epoca primitivă, deci nici în cea capitalistă”. Era pe 19 decembrie 1966, iar Florin Cheţa se grăbea: voia să raporteze primele victorii la începutul anului următor.

Sare în ochi o foaie de caiet dictando, pe care sunt aşternute litere răsucite, un scris de copil. Căpăţână Tudor, elev în clasa a VIII-a, voia să lupte cu arma în mână, “până când imperialiştii americani vor părăsi Vietnamul de Sud. Trăiască pacea în toată lumea!”. În josul paginii e desenată o stea strâmbă şi înăuntru secera şi ciocanul.

ÎMPOTRIVĂ

O teorie: dacă românii mor în Asia, maghiarii ne iau Ardealul

Erau şi minţi care se înfricoşau la gândul războiului, inimi care tresăreau. “Un grup de părinţi cu fii care îşi satisfac în prezent serviciul militar” îşi strângea revolta într-o altfel de scrisoare către conducător. Anonimii cetăţeni îi cereau lui Ceauşescu să ignore apelurile nervoase ale unor copii neştiutori şi să asculte în schimb de vocea raţiunii. “Ca unii ce am petrecut trăind vremurile grele ale deceniilor de luptă ale clasei muncitoare condusă de PCR, (…) apreciem meritele deosebite ale înţeleptei conduceri a PCR şi nu avem decât a mulţumi, împreună cu copiii noştri, PCR”, se arăta în primul paragraf.

Era lăudată apoi lupta pentru pace, erau înfierate “agresiunile imperialiste”. “Se cuvine a oferi ajutor fraţilor din alte ţări socialiste, dar nu să ne trimitem spre sacrificiu fiii noştri, acolo”, continuau autorii, care se considerau “în asentimentul marii majorităţi a părinţilor celorlalţi, care nu sunt dispuşi a-şi lăsa fiii de bună voie să fie trimişi ca să-şi dea viaţa departe de pământul ţării”.

Un anonim membru de sindicat recurgea şi la altfel de argumente: “Cum se poate crede că trupele noastre ar putea lupta în condiţii de junglă, la distanţe de mii de kilometri depărtare, pentru un scop chiar bazat pe internaţionalismul proletar?”. Arăta apoi cine ar putea beneficia de pe urma unei decizii pripite: “Aceştia sunt cei de naţionalitate maghiară, fiindcă ei consideră că lucrurile se vor complica mult, pierderile noastre vor fi mari, ca apoi să aibă grijă să ne atace şi să se răfuiască cu noi pentru Transilvania, care încă nu le-a ieşit din cap”.

Fotografii: Arhiva „Scânteia”, 1966

Sursa documentelor: Arhivele Naționale

Publicat în „Evenimentul zilei” de Miercuri, 23 martie 2011

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


filme porno romanesti filme porno filme porno filme xxx filme xxx filme xxx filme porno romanesti xnxx