Strasbourg, 16 aprilie 2014. Înainte să dezbată reacția Uniunii la tensiunile din Ucraina, europarlamentarii comemorează 100 de ani de la Primul Război Mondial, iar neamțul Daniel Cohn-Bendit ține să împărtășească o istorie personală. O tot zice când merge prin școli, dar e bună și acum, în ultima sa zi de plen în Parlamentul European. Domnul Cohn-Bendit fost conceput imediat după debarcarea din Normandia, la prima reîntâlnire de după război a părinților săi. “Dacă aș fi putut vorbi în prima zi a vieții mele, să le spun părinților mei că în Europa nu vor mai fi granițe, ar fi zis că vorbesc prea devreme și că zic doar prostii”, continuă el, iar sala asta rotundă populată de eurosceptici, euromoderați și euroentuziaști se amuză.
Trenul din care scriu urcă acum dinspre Strasbourg către Luxemburg și, mai departe, către Bruxelles. Două țări și-o țărișoară în cinci ore, nu știi unde încep și unde se termină. Sunt șiruri de case din piatră acoperite cu țiglă roșie între care se ivește câte o turlă ascuțită cu ceas. Așezările astea sunt la fel de banale precum câmpiile dintre ele: verde, gri, alb, roșu. Pe rândul de lângă mine e o bătrână cumsecade la vreo șaptezeci de ani, pe care încerc s-o dezlipesc pentru o clipă din peisajul ăsta ca s-o pot arăta. Caucaziană, slabă, păr alb, cămașă, fustă. Ofemeiecaoricarealta, dar care n-ar fi putut în veci să fie româncă sau poloneză. Mă întreb câtă vreme o să mai pot ghici din prima un occidental rătăcit printre estici și invers. Ce ne deosebește, întâi și-ntâi: avem la dispoziție gene diferite, sortimente diferite de zâmbete, altfel de supărări, sau – pur și simplu – zilele cele mai obișnuite ne sunt altcumva? De exemplu, femeia asta a trăit mai toată viața într-o lume tihnită, printre îndemnuri precum cel conceput de un tânăr cu barbă și teniși în sediul bine luminat al unei agenții de publicitate, îndemn scris acum deasupra scaunului doamnei, lângă o caricatură: “Toți călătorii prezintă biletul în mod spontan însoțitorului de tren, mai puțin cei care au ceva de ascuns. Respectul reciproc înseamnă clasă.” Cât contează asemenea nimicuri adunate în economia ridurilor occidentale?
Domnul Cohn-Bendit e un bărbat grizonat, înalt și elegant, occidentalul sexagenar tipic. Dacă ar trece pe lângă mine, aș simți o apă de colonie cu accente marine. Spre sfârșitul discursului – secundele sunt împărțite în mod riguros între sutele de deputați -, domnul Cohn-Bendit vorbește despre moartea statelor-națiune sub presiunea globalizării, militează pentru Statele Unite ale Europei și despre nevoia de a arăta hotărâre în fața acțiunilor Rusiei. Din când în când, un chelner în frac și cu papion alb înaintează printre rânduri, cu o ceașcă de cafea sau cu un pahar cu apă pe tavă. Se retrage apoi discret, prin spatele rândurilor de steaguri.
Colegul britanic Martin Calannan își felicită colegul pentru efortul oratoric – respectul reciproc înseamnă clasă – dar ține să-l contrazică pe alocuri. La fel procedează și domnul Nigel Farage, care consideră că nu existența statelor-națiune a zguduit Europa acum un secol, ci faptul că nimeni nu s-a asigurat că acele țări sunt conduse în mod democratic. Statele Unite ale Europei reprezintă un model periculos, crede el: “Dacă vrei să impui un nou steag și o nouă armată, poți crea exact acele naționalisme de care vrei să scapi. (…) Nu sunt împotriva Europei, ci împotriva acestei idei de Europă”.
Comisarul pentru extindere Stefan Fule dă startul celor 95 de minute de dezbatere despre “presiunea exercitată de Rusia asupra țărilor din Parteneriatul Estic și în special destabilizarea Ucrainei de est” cu câteva vorbe despre ce a făcut până acum UE pe subiectul ăsta “complex”: “a afirmat o poziție fermă”, “a condamnat acțiunile”, “a sporit angajamentele”. Pereții ăștia imaculați au absorbit de mii de ori asemenea vorbe. Instituțiile europene sunt neputincioase în momentele de criză. Europa e un mamut la frac, iar asta e o nouă sesiune de plen cu voturi pe marginea reducerii “consumului de pungi de transport din plastic subțiri” și a răspândirii “speciilor alogene invazive”.
Azi însă, vocile parlamentarilor est-europeni sunt mai ridicate decât de obicei. Sfâșie pe alocuri respectul reciproc cu pronunții slave, dure. Sunt polonezi, români, cehi. E greu să distingi între ei populari, socialiști sau liberali. Polonezul Pawel Kowal spune că nu care cumva ca UE să pregătească încă o rezoluție generală despre Ucraina: “trebuie să luăm taurul de coarne”. Croatul Nikola Vuljanic avertizează că e nevoie de sancțiuni dure: “ne costă, dar merită”. Polonezul Jacek Saryusz-Wolski e de părere că UE trebuie să trimită o misiune de monitorizare la granița estică, pentru că în joc e securitatea întregului continent. Adina Vălean își asigură colegii că “nu toți suntem gata să ne vindem sufletul pentru gaz rusesc”. În vocile acestor oameni se simt urmele unei frici, una care s-a întins, după caz, pe jumătate sau pe două treimi din propria viață.
Diseară, într-un colț liniștit de Bruxelles, o să-mi văd părinții, veniți de două zile în vizită la familia surorii mele. La 60 de ani, tata a fost până acum o singură dată spre Vest. Și doar până în Ungaria, și doar în 1990, și doar ca să vândă acolo niște maieuri tricotate într-o fostă fabrică comunistă ca să ne ia primele cutii de cola și pungi cu jeleuri. Azi, în schimb, a dat fuga din Belgia în Germania, iar mâine o să mergem cu toții să vedem Marea Nordului și o să fie bine.