filme porno
filme xxx
filme porno romanesti
filme xxx
filme porno romanesti
filme xxx
filme porno romanesti

Copilăria avea gust de varză fiartă

Daniel Rucăreanu

Daniel Rucăreanu

Daniel Rucăreanu își amintește bine acea palmă de la Florin, cel mai bun prieten al lui din orfelinat. Erau pe atunci în clasa a cincea și avuseseră o mică dispută în dormitor. Supraveghetorul de noapte a intrat în cameră, și, ca pedeapsă, le-a cerut să-și dea unul altuia câte o palmă. Daniel a fost primul. A ezitat și, până la urmă, abia l-a atins pe Florin. Acum era rândul celuilalt. “Prietenul meu cel mai bun, Florin, mi-a dat o palmă cu atâta ură, de mi s-a făcut frică”, își amintește Daniel.

Directorii cultivau violența în orfelinate, spune Daniel. Era o modalitate de a umili și de a controla copiii. Cei mai mari îi loveau pe cei mici, iar educatorii îi băteau pe toți. Angajații preferau să lovească în față și în cap. “Eram anulați, reduși la tăcere, umiliți, cu personalitatea dizolvată”, explică Daniel. Bătăile au lăsat urme psihologice asupra lui. Chiar și acum, uneori, îi este greu să se uite în ochii celorlalți.

Îți trebuie mult timp să-ți recâștigi stima de sine. “Locurile acelea au fost abatoare de suflete. Cum s-au vindecat toți oamenii ăia?”, se întreabă el.

În decembrie anul trecut, la 25 de ani de la Revoluție, Daniel Rucăreanu, acum în vârstă de 38 de ani, și alți copii crescuți în orfelinate au creat o asociație. Au numit-o Federeii, după un nume de batjocură folosit pentru orfani. Federeii și-au propus să ceară autorităților să recunoască foamea, frigul, bătăile, abuzurile sexuale, și lipsa de îngrijire pe care le-au îndurat, iar un număr necunoscut de orfani au murit. Federeii vor să știe cine a fost de vină și să audă scuze oficiale pentru 500.000 copilării spulberate.

Imediat după căderea comunismului, imaginile cu copii goi, înfometați și bolnavi găsiți în orfelinate suprapopulate ale României au șocat lumea. Am revizitat câteva din aceste povești, împreună cu orfani, educatori, inspectori și jurnaliști străini din acele vremuri.

***

” Am trăit niște momente absolut imposibile”, își amintește Codruța Burda. În 1989 ea lucra ca educator într-un centru din Sâncrai, județul Alba. Trebuia să aibă grijă de aproximativ 25 de copii de trei și patru ani. Unii erau evaluați ca “retardați mintal”, ceea ce nu era adevărat în toate cazurile, spune Burda. “Dar, pentru că erau lipsiți de stimulare, nu știau să meargă, nu știau să vorbească, le dădeai de mâncare în gură, îi puneai pe toaletă, le ștergeai nasul. Cam tot ce se face la un bebeluș noi făceam la un copil între trei și patru ani.”

Orfelinatul funcționa într-un castel din secolul al XIX-lea, cu coridoare degradate care miroseau a clor și urină. În fiecare dimineață, aproximativ 90 de copii preșcolari, unii dintre ei cu handicap, se băteau pentru o bucată de pâine unsă cu brânză. Mai aveau să primească o fiertură la prânz și o supă seara. Furturile din porțiile deja sărăcăcioase erau un lucru obișnuit. “Femeile de serviciu nu așezau copiii la masă până nu-și luau ele porția întâi. Își trăgeau din mâncare, după care dădeau copiilor. Și cum bucățelele de brânză erau numărate, de foarte multe ori împărțeau o bucățică în două la copii – puținul ăla, degețelul ăla – și le dădea câte o firimitură, ca să poată mânca ele”, spune Burda.

Copiii dormeau în două încăperi mari, a câte 45 fiecare. Cei care făceau pe ei peste noapte erau cărați la baie cu tot cu așternuturi și spălați acolo, uneori cu apă rece. Îndurau un frig teribil peste iarnă: nu erau niciodată destule haine.

Pedepsele corporale erau frecvente în Sâncrai. “Am văzut bătăi în fiecare zi. (…) Nici n-aș putea să-mi aduc aminte câte bătăi am văzut”, spune Burda. Își amintește că s-a certat la un moment dat cu una dintre colege, care obișnuia să bată o fată cu probleme cardiace. “I-am zis: «Vezi că asta-i cardiacă. Dacă o mai bați, s-ar putea să-ți moară în brațe». Și reacția a fost: «Asta este feblețea ta, de aia o protejezi!». «Da, e feblețea mea, să n-o mai atingi, că nu vreau să moară!»”

Cei care nu loveau copiii erau considerați slabi, astfel că toți angajații băteau, mai des sau mai rar. “Chiar și eu trebuia să le mai dau câteodată câte o palmă. Nu la grupa mea, la cei mai mari, care intrau în crize. Că altfel nu puteai să-i liniștești. (…) Copiii ăia nu știau decât genul ăla de educație”, spune Burda.

Mult mai rea decât bătăile a fost lipsa de iubire, adaugă ea. Când cineva venea să-i vadă, se urcau peste tot el și nu-l mai lăsau să plece. “Asta nu din cauza bătăii, ci din cauza faptului că nu-i iubea nimeni și aveau sentimentul că nu sunt iubiți…”

Olimpia Macovei a lucrat ca medic pediatru și, începând din 1985, ca inspector al orfelinatelor din județul Iași. A asistat la deteriorarea continuă a sistemului. Spune că mulți se simțeau pedepsiți să lucreze acolo. Fiecare dintre ei avea 30 sau 40 de copii în grijă. Cu toate acestea, când vizita câte o instituție, Macovei le cerea angajaților să încerce să le arate copiilor un pic de afecțiune, indiferent de cât de aspre erau condițiile: “Le spuneam: «Copilul dacă îi e foame plânge, dacă îi e frig plânge, dacă l-ai înțepat ca să-i faci injecție, plânge. În toate cazurile astea, ia-l în brațe și nu mai plânge». Nevoia de protecție, când el nu-și poate ține nici șira spinării și capul, e mai puternică decât durerea sau foamea. Asta le trebuia la copiii ăia.”

***

Aproximativ 100.000 de copii creșteau în orfelinatele românești la sfârșitul lui 1989. Numărul mare este direct legat de politica pronatalistă impusă de Nicolae Ceaușescu. În 1966, regimul a interzis avorturile și folosirea metodelor contraceptive, pentru a contracara stagnarea demografică de după cel de-al doilea război mondial. Între 1967 și 1971, populația României avea să crească de la 19,2 milioane la 20,4 milioane, cu mai mult de șase procente.

Începând din 1985, Ceaușescu a introdus așa-numitele “organisme de comandă demografică”, pentru a se asigura că femeile erau supuse unor examene ginecologice periodice la locul de muncă, pentru a detecta sarcina înainte de un posibil avort, arată un raport publicat în decembrie 1990, intitulat “Romania’s orphans: a legacy of repression”. În anul prăbușirii regimului, populația atinsese un record de 23,1 milioane.

Copiii născuți în ultimele două decenii de comunism au fost porecliți “decreței” (“copii ai decretului”). Mulți erau nedoriți.

Românii trebuiau să întrețină familii tot mai mari, într-o sărăcie tot mai apăsătoare. Propaganda comunistă prezenta orfelinatul ca o alternativă viabilă la familia clasică. În 1970, o lege “privind protecția unor categorii de minori”, a ușurat procedura de instituționalizare. Centrele erau numite “case de copii”. “Orfani” e un termen larg, folosit pentru toți copiii din sistem.

Nu toate locurile astea erau rele, crede Felicia Popa Chiratcu, care a început să lucreze în 1988 la centrul din Bârlad. Cel puțin orfelinatul ei n-a fost. “[La acel moment], am spus și colegelor și soțului că, dacă se întâmplă ceva cu mine, copiii mei să fie aduși la casa de copii, pentru că era curățenie, căldură și mâncare foarte bună”, mi-a scris ea pe Facebook. Mulți adulți care au trecut prin orfelinat de-a lungul anilor încă o vizitează sau îi scriu, adaugă ea.

“[Părinții] nu și-au lăsat copiii acolo de răi ce sunt. Oamenii ăștia, într-un fel, au fost prostiți de către guvern, că asta e o metodă bună de a-ți crește copilul”, explică Codruța Burda.

După instituționalizare, copii erau distribuiți către o rețea de centre aflate în subordinea diferitor ministere. Cei foarte mici, de până la trei ani, erau puși în “leagăne”, creșe administrate de Ministerul Sănătății. De acolo, cei considerați normali erau trimiși la orfelinate pentru copiii între trei și șase ani. Mai târziu, erau transferați în alte instituții, care găzduiau copiii de până la optsprezece ani, sub autoritatea Ministerului Educației. Vișinel Bălan, 28 de ani, secretarul general al Federeiilor, a crescut și el într-un orfelinat, în județul Bacău, și își amintește că nici măcar nu erau anunțați înainte să fie transferați de la o instituție la alta: nici bagaje, nici la revedere. “Eram ca niște cutii. Diferența e că noi urlam, dar nu era mare lucru. Eram cutii cu voce.”

În instituțiile astea, toată lumea știa atunci când se apropie o inspecție. Copiii purtau haine păstrate special pentru astfel de evenimente, mâncarea era mai bună, și toată lumea știa lecția. Crearea “omului nou” era o prioritate în comunism, și copiii din orfelinatele tot “oameni noi” erau. “Și oamenii noi nu aveau probleme, erau deștepți, fețe sănătoase, haine curate. Regimul n-avea probleme”, spune Daniel Rucăreanu.

După standardele acestui sistem, cei diagnosticați ca “irecuperabili” erau considerați “neproductivi” și alocați Ministerului Muncii, menționează raportul “Romania’s orphans”. O structură fără nicio legătură cu medicina, lipsită de dotări, trebuia să le ofere adăpost. Acești copii nu puteau fi “oameni noi”, așa că nu erau de niciun folos sistemului. Unii dintre ei, cu handicapuri moderate, erau salvați de către unii angajați din orfelinatele normale. Aceștia “ajustau” dosarele sau le păstrau pentru mai mult timp, astfel încât copiii cu probleme să nu fie trimiși la centrele pentru “irecuperabili”; îi ascundeau, practic, printre copiii normali. Dar unii dintre ei erau lăsați să moară.

***

Daniel arată foarte tânăr pentru vârsta lui, dar atunci când zâmbește sau încearcă să extragă o amintire din anii aceia, ochii și fruntea i se inundă cu riduri.

S-a născut în septembrie 1977, la Ploiești. Nu-și știe tatăl, crede că faptul că a fost conceput l-a făcut să plece. După o vreme, maică-sa a adus acasă un alt bărbat, care obișnuia să-l bată. Mama se făcea că nu vede. Când avea șase ani, Daniel a început să fugă de acasă. Trăia din pomenile de la biserică sau din ceva ajutor de la țăranii pe care-i ajuta să-și care mărfurile la piața din Ploiești. Milițienii îl aduceau înapoi acasă iar și iar.

Într-una din escapadele sale din vara anului 1985, Daniel a găsit adăpost peste noapte pe scara unui bloc, și a început să-și facă temele acolo. O femeie care locuia acolo l-au dus în apartamentul ei. Acolo, Daniel l-a întâlnit pe unchiul femeii, Nicolae Avram, un bătrân care l-a plăcut dintr-un motiv sau altul. Mai târziu, omul acesta va aduce puțină speranță în viața lui Daniel. Curând după întâlnirea aceea, Daniel avea să se întoarcă la maică-sa și de astă dată, dar urma să păstreze legătura cu Nicolae Avram și cu soția sa.

În vara aceea, învățătoarea le-a vizitat casa, pentru a verifica dacă Daniel era îngrijit. Pe vremea aceea, asemenea vizite făceau parte din fișa postului. L-a găsit într-o “situație groaznică” și a început procedura de instituționalizare. Daniel a fost trimis la orfelinatul din Ploiești. În prima zi acolo, colegii mai mari l-au bătut. “Veneam dintr-un loc în care violența era zilnică și ajunsesem într-un loc în care nu știam de la cine va veni violența. (…) Atunci mi-am propus să nu fiu niciodată ca ei. Voiam să învăț și să scap.”

Ultimii ani de comunism au fost gri. Pereții orfelinatului erau goi. Dormitoarele aveau câte 35 de paturi. Locurile de joacă erau betonate. Copiii erau hrăniți în fiecare zi cu varză acră fiartă. Furturile din mâncarea copiilor erau frecvente. Tratamentele medicale erau neglijente. Daniel își amintește că cinci dintre colegii săi au murit, în lipsa îngrijirii sau din cauza accidentelor stupide.

Între timp, violența a devenit o rutină, la fel ca varza fiartă.

Când termină de fumat, Daniel își lasă brațele lungi și subțiri pe lângă corp, ca un bun soldat. Este scund și slab, semne tipice ale malnutriției suferite într-un orfelinat al României comuniste.

Își amintește că avea zece ani, și trebuia să se culce cu brațele de-o parte și de alta, întinse peste pătură. Pe la miezul nopții, Burtică, bătăușul orfelinatului, intra în imensul dormitor și trăgea păturile de peste fiecare copil. Unele pături se desprindeau, semn că respectivii n-au dormit în poziția corectă. Aceia erau bătuți. Burtică se antrena pentru a deveni boxer și avea nevoie de antrenament.

Singurele evadări ale lui Daniel erau vizitele la familia Avram, care trăiau în Buftea, aproape de București. Ei nu aveau copii și-l luau în vacanțe sau în plimbări de sfârșit de săptămână, îi arătau că există și o altfel de viață: “Cred că asemenea oameni merită pomeniți. Și cred că există sute astfel de oameni, care au schimbat vieți. Au acționat ca agenți ai binelui.”

Erau oameni buni și în interiorul centrelor. În anii cei mai înfometați ai comunismului, una dintre colegele Codruței Burda aducea mâncare de acasă, pentru a ajuta două fete care fuseseră abuzate în familie să-și revină fizic. Când au intrat în sistem, la trei ani, fetele nu erau în stare să se țină pe picioare, dar după vreun an erau aproape normale. Alți educatori erau un amestec de bunătate și brutalitate. Odată, una dintre educatoarele din Comănești ale lui Vișinel a luat un grup de 12 de copii acasă la ea. De față cu ei, și-a lovit copilul în cap cu un scaun. “Era o femeie radicală, dar avea un suflet mare. Nu-mi explic. Măcar ne scotea în oraș, ne lua la ea să mâncăm: erau unele care nu știau decât să bată.”

În 1988, Daniel a fost transferat la orfelinatul “9 Mai” din Bușteni. E o clădire veche, care a funcționat în prima jumătate a secolului XX ca hotel și cazinou. Zidurile sale înalte și albe o fac să semene cu o cetate. Vechile cărțile poștale îi dau un aspect maiestuos, dar pentru Daniel a fost o închisoare, una cu vreo 400 de copii înăuntru. Holul central era împărțit de plase din sârmă. Toate activitățile vieții unui copil se desfășurau în aceeași clădire. Acolo dormeau, mâncau, învățau, se spălau, se distrau.

***

Cele mai multe orfelinate erau izolate, departe de zonele locuite: unele erau conace sau castele vechi confiscate de comuniști. Suferința era înfășurată în cochilii de lux. Chiar și cele din orașe rămâneau un secret pentru majoritatea românilor. Jurnalistul britanic Bob Graham, care lucra pentru Daily Mail la acea vreme, a fost unul dintre primii străini care a intrat într-un asemenea loc.

Era 3 ianuarie, la două săptămâni după Revoluție. Graham era în București, asista la stingerea unui incendiu. La un moment dat, a văzut o mulțime de copii agățați de un gard, care urmăreau același eveniment. S-a întors către translator și l-a întrebat ce-i cu copiii ăia. El i-a spus: “Cred că sunt orfani”. După aia a uitat de foc și s-a concentrat asupra copiilor. A aflat că e Orfelinatul numărul 1. Apoi a intrat.

“Sunt două lucruri de care îmi amintesc cel mai bine, și care mă vor urmări pentru totdeauna: mirosul de urină și tăcerea atâtor copii. De obicei, atunci când intri într-o cameră plină de copii, te aștepți să fie zgomot, pălăvrăgeală sau țipete; uneori chiar un scâncet. Nu era nimic din toate astea, chiar dacă copiii erau treji. Erau în pătuțurile lor, uneori câte doi în fiecare pat, uneori trei, și priveau. În tăcere. Era straniu, aproape sinistru. Mirosul, cu care m-am obișnuit în lunile și anii în care am tot vizitat asemenea instituții de prin România, era rânced. Era de la haine, cele câteva zdrențe pe care copiii le purtau și în lenjeria de pe paturi, un miros de urină stătută”, își amintește Graham.

Nici zâmbete nu erau. Angajații îi ignorau pur și simplu, în pătuțurile lor ruginite, “rând după rând, aproape amestecate în griul camerei”. Nu erau nici jucării sau cărți în jur; iar pereții erau goi, fără desene sau picturi, adaugă jurnalistul. “Era inuman: grajduri în care copiii erau tratați ca animalele. Nu, greșesc, cel puțin animalele ar avea destul curaj pentru a face un zgomot.”

Chiar și după Revoluție, autoritățile române au continuat să nege existența unor astfel de locuri, spune Graham: “Orice autoritate nega, nega, nega în continuu. Era înspăimântător”.

Presiunea pusă de jurnaliștii străini, care au publicat imagini cumplite din aceste locuri, a forțat însă autoritățile să recunoască. “Centrul de recuperare și reabilitare pentru persoanele cu handicap” din Cighid semăna bine un lagăr de concentrare (http://www.spiegel.de/video/25-jahre-spiegel-tv-die-kinder-von-cighid-video-1270517.html. I detailed it in the article). În rândurile lungi de paturi, aproximativ 100 de copii se legănau în întuneric. Cei mai mulți erau goi, piele și os, cu picioarele încrucișate. În fiecare an mureau cam jumătate din ei, de obicei înainte de vârsta de trei ani; iar paturile se umpleau iar. (http://romaniateiubesc.stirileprotv.ro/stiri/social/romania-te-iubesc-supravietuitorii-de-la-cighid-invata-sa-traiasca.html)

Pe măsură ce reportajele din România înspăimântau lumea, ajutoarele ce constau în haine, mâncare și medicamente au început să curgă dinspre Occident. După articolele lui Graham, The Daily Mail a început o campanie umanitară. În șase săptămâni, au strâns 1,6 milioane de lire sterline (aproape 2,5 milioane de dolari la valoarea de azi). Dintr-o dată, directorii primeau cu brațele deschise aparatele de filmat. La fel și ajutoarele. “[Pachetele] intrau pe ușa din față și ieșeau pe ușa din spate”, își amintește Graham. Mai târziu, avea să documenteze felul în care angajații vindeau ajutoarele pe piața locală sau le păstrau pentru ei înșiși.

Daniel are amintiri asemănătoare: ajutoarele vin și plecau din orfelinatul de la Bușteni. Directorul l-a bătut o dată, atunci când l-a acuzat de furt. Cu toate acestea, copiii primeau mâncare mai bună și niște haine. Unele arătau caraghios, pentru că toată lumea lua ce apuca: unii luau haine de fete; unele erau prea mari sau prea mici. “[Perioada de după Revoluție] a fost un șoc, dar și dintr-un alt punct de vedere: copiii au căpătat un fel de garanție că cineva îi va ajuta întotdeauna. Văzând reportajele alea de la televiziuni sau citind diverse articole de presă, copiii au căpătat curaj. Și de foarte multe ori când personalul din instituții se purtau urât cu vreun copil, îl lovea, îi adresa cuvinte rele, copiii foloseau amenințarea asta: «Mergem la presă și vă spunem.»” Cu toate acestea, când Daniel l-a amenințat în felul ăsta, directorul l-au bătut din nou.

În Sâncrai, copiii au trecut de la o extremă la alta, își amintește Codruța Burda. Printre donații erau o mulțime de dulciuri, iar orfani de trei ani aveau acum dreptul la o ciocolată de 100 de grame după masa de prânz. “Nu puteam să le dau la copii de trei ani o ciocolată de 100 de grame, și atunci o împărțeam și le dădeam mai puțin și puneam ciocolata în dulap. Ajunsesem să am stivă, că-mi era și frică: dacă vine cineva și deschide dulapul și vede, zice că vreau s-o fur.”

Primeau portocale și banane și kiwi, fructe de care chiar nici unii angajați nu știau prea multe. Doamnele de serviciu credeau că fructele kiwi sunt cartofi și n-aveau habar cum se mănâncă.

Tot atunci, la inceputul anilor 1990, au fost descoperite și grave probleme de sănătate. Andy Guth, pe atunci un tânăr medic pediatru, a început să lucreze la orfelinatul din Onești, care avea o capacitate de 400 de copii, chiar în zilele Revoluției. A preluat managementul centrului în aprilie 1990. “Atunci când au început să se facă analize, am descoperit că aveam 55 de copii cu HIV, că erau aproximativ 180 de copii cu hepatită de tip B”, își amintește el. În timpul comunismului, reutilizarea seringilor era o practică obișnuită în astfel de instituții.

***

De asemenea, medici și asistenți străini, majoritatea voluntari, au apărut la scurt timp după Revoluție, pentru a completa personalul insuficient. Barbara Bascom, medic pediatru american, expert în dezvoltarea copilului, și soțul ei, Jim, s-au mutat în România în aprilie 1990. Ministerul român al Sănătății a invitat-o pe Bascom în România, în calitate de consultant. Bascom a început un program care se concentra atât pe tratarea copiilor, cât și pe instruirea personalului și a voluntarilor din opt orfelinate. Copiii sub vârsta de șapte ani erau o prioritate.

În ianuarie 1991, revista People a publicat un articol de 2.500 de cuvinte despre munca ei în România. Titlul era “Hope for the hopeless” / “Speranță pentru cei fără speranță” (http://www.people.com/people/archive/article/0,,20114263,00.html) și conținea o fotografie a Barbarei Bascom zâmbitoare, ce ținea în brațe o fetiță de doi ani și jumătate fată, pe nume Adriana. Fetița avea părul creț, si fața îi radia în timp ce “flutura o mână malformată”, după cum e menționat în descrierea foto.

Taro Yamasaki, autorul fotografiei, își amintește că Bascom l-a rugat să-i facă o poză cu Adriana în brațe. “Mi-a zis: «Probabil că nu vrei asta pentru revistă, dar ai putea totuși să ne faci o fotografie? E copilul meu preferat. Fă-o pentru mine». Apoi Barbara mi-a arătat-o pe Adriana. O ținea în brațe, și era o fetiță atât de frumoasă, cu o expresie grozavă.” Fotograful își amintește ochii ei luminoși, că era isteață și activă: “M-am gândit că ar fi o imagine minunată pentru revistă, că e imaginea principală pentru articol. Editorii voiau să arate condițiile foarte proaste din orfelinat, dar, pe de altă parte, voiau să arate că acești copii ar putea avea o viață mai bună, dacă s-ar găsi oameni să-i adopte. Voiau o imagine pozitivă, și știam că aceea va fi, datorită expresiei Adrianei. Așa că am făcut mai multe fotografii cu Barbara ținând-o pe Adriana. Și în cele din urmă a devenit imaginea principală a poveștii”, povestește Yamasaki, acum în vârstă de 70 de ani.

“Am văzut fotografia, și asta a fost!”, își amintește Margaret Dorr. Margaret și Rick Dorr, un cuplu din Indiana, Statele Unite ale Americii, se gândiseră înainte să adopte un orfan din România, după ce văzuseră știrile despre situația de acolo.

I-a impresionat zâmbetul Adrianei, și în următoarele patru zile au dat telefoane la celălalt capăt al lumii, încercând să o găsească. Margaret a aflat că Barbara Bascom lucra cu World Vision, așa că i-a sunat mai întâi pe ei. Apoi, a sunat la revista People în New York, care i-au făcut legătura cu autorea articolului, corespondentul lor din Paris. “Și așa am găsit-o.”

Soții Dorr auziseră că adopțiile aveau să se oprească din cauza corupției și a rapoartelor cu privire la vânzările de copii, astfel că trebuiau să se grăbească.

Adriana era în Orfelinatul nr. 1 în București. În primul rând, avocatul familiei a călătorit în România și a găsit-o pe mama biologică a fetiței, care a fost de acord cu adopția. “Potrivit mamei biologice, soțul ei n-a vrut un copil și a bătut-o atunci când ea a refuzat să avorteze. Când Adriana s-a născut cu handicap, tatăl a amenințat că va lăsa copilul să moară de foame, astfel încât [mama] a preferat s-o ducă la orfelinat”, după cum menționează un alt articol din revista People, din august 1991. Mama biologică a avut o singură condiție: o familie responsabilă și credincioasă pentru fiica ei.

În luna mai, Margaret a călătorit la București. Spre deosebire de alți potențiali părinți pe care i-a întâlnit acolo, ea știa pentru cine venise. Când cineva i-a spus lui Margaret că Adriana a fost deja aleasă de un cuplu de canadieni, s-a dus la Ambasada Canadei și a aflat că respectivii plecaseră de fapt din țară cu o lună înainte, cu un băiețel.

Dar documentele pentru Adriana erau blocate. Un prieten român a luat revista People – pe care Margaret o căra peste tot – și s-a dus la comisia care-i analiza cazul, ca într-un fel de pledoarie. “M-a lăsat plângând în sala de așteptare, în timp ce [membrii comisiei – n.r.] treceau revista din mână în mână, uitându-se la poze”. În cele din urmă, i-au dat hârtia de care avea nevoie pentru a intra în orfelinat și a vedea fata pentru prima dată.

Acolo, un angajat i-a pus-o pe Adriana în brațe. Toți copiii le spuneau tuturor femeilor “mama”, iar Adriana i-a spus ei la fel. A continuat s-o viziteze; se juca cu ea la leagăne, apoi, într-o aripă de orfelinat, îi arunca o minge și Adriana fugea în sus și în jos pe culoar. Între timp, actele cereau multe șpăgi mărunte: “Pentru fiecare lucru de care avem nevoie trebuia plătită o mită în țigări sau articole de toaletă. Ni s-a spus să venim cu o valiză plină și așa am făcut. Chiar și atunci când a venit vremea pentru procesarea documentelor în instanță, “favoarea” a fost plătită în țigări”.

Când au părăsit România și au ajuns la casa lor din Indiana, după șase săptămâni de și jumătate de aventură, Adriana a fost primit cu o mare petrecere. Avea însă câteva probleme: stătea cu oricine, se așeza pur și simplu în brațele oamenilor, iar seara înainte de somn se legăna singură.

Adriana are 27 de ani acum. M-am simțit ciudat s-o sun, și ea s-a simțit la fel de ciudat să vorbească la început cu mine. Trăiește o viață normală. Are o familie, a terminat o facultate, lucrează, n-a fost niciodată în România. Ce-ar fi de scris despre ea?

După prima noastră conversație, a recitit articolele din revista People și ea a avut un sentiment straniu în legătură cu ele. A avut senzația că a fost folosită ca un “poster child” pentru orfelinatele românești. Își dorește ca primii ani de viață să nu-i fi fost așa, mai ales după ce a citit despre cei care trăiesc acum pe străzi sau în stațiile de metrou. Nu vrea să fie invidiată, ar fi nedrept. Era prea mică pentru a hotărî ce și cum; era prea mică, chiar și pentru a-și aminti cuvinte sau imagini de atunci. Cuvintele pe care le știe în română sunt “la culcare”. Tatăl ei i-a spus că astea ar fi singurele pe care educatorii i le spuneau în orfelinat. Dar ea știe cuvintele astea de la el.

A studiat Film & Video la Purdue University, și lucrează acum ca master control operator pentru un post local de televiziune, după ce a făcut și filmări pentru ei. Într-una din fotografiile pe care mi le-a trimis, Adriana este în scaun, înconjurată de butoane și monitoare, unele împărțite în ecrane mai mici. A făcut parte dintr-o echipă de echitație și apoi dintr-una de canotaj, în colegiu. Este pasionată de fotografie, îi place să facă portrete. Cât stăteam de vorbă pe Skype, îl auzeam pe băiețelul ei de un an prin cameră.

Pe când avea 18 ani, Adriana a aflat că are două surori în Europa. De câțiva ani, mama ei adoptivă coresponda cu sora ei mai mică, Elena. Apoi Elena s-a mutat la Londra cu jobul soțului și au pierdut legătura pentru o vreme, dar apoi s-a întors pentru o vreme în România și au început să-și scrie din nou. Când a aflat despre surorile ei, Adriana s-a simțit un pic confuză. “Cred că mă întrebam: De ce am fost eu singura dată spre adopție?”. A început să-i scrie Elenei. Apoi, în urmă cu vreo șapte ani, Elena a venit în Statele Unite, într-o vizită de o săptămână. Adriana speră să ajungă și ea în Europa într-o zi, ar fi frumos.

O mulțime de copii adoptați încearcă să stabilească legături cu părinții sau frații lor din România. În ianuarie 2015, Ileana Cunniffe Băiescu – o româncă care locuiește în Irlanda – a inițiat o pagină de Facebook numită “The never forgotten Romanian children” (https://www.facebook.com/theneverforgottonromanianchildren). Pagina este plină de fotografii vechi și fragmente de povești. “Îmi caut părinții mei biologici, numele meu este Mihaela Westlind și numele de la naștere este Mihaela Toma. M-am născut în București, în 1988. Sora mea geamănă și cu mine am fost plasate în orfelinate separate, dar am fost adoptate împreună”, se menționează într-o postare.

Până în sfârșitul lunii septembrie, în jur de 200 de tineri adoptați folosiseră pagina pentru a-și găsi rudele. Pentru 37 dintre ei a funcționat. Pentru unul a fost nevoie de câteva secunde, pentru altul a durat trei luni. Unul dintre mesaje este o înregistrare de 15 secunde cu un prim apel pe Skype. Pe jumătate de ecran este imaginea unei tinere care râde și plânge: Ioana din Statele Unite ale Americii a găsit-o pe Ana, sora ei din România.

În astfel de căutări, autoritățile române nu sunt de prea mare ajutor. “Nu dau niciun fel de informații, le consideră confidențiale”, adaugă Ileana. Este mult mai ușor atunci când respectivii sunt din vreun sat sau dintr-un oraș mic, unde toată lumea știe pe toată lumea.

Ileana lucrează ca voluntar, dar îi încurajează pe cei care și-au găsit familiile să doneze pentru construirea unui parc pentru copii în Buzău, orașul său natal.

Cei care folosesc pagina au fost adoptați, de obicei, în țările occidentale, iar acum încearcă să ia legătura cu părinții lor naturali sau cu frații. “Vor să știe cine le-a dat viață și dacă sunt bine (…). Ce mă impresionează pe mine cel mai mult este modul în care familiile îi primesc înapoi: cu lacrimi, cu brațele deschise. Sunt peste 20 de ani, în majoritatea cazurilor. Mulți [părinți] își cer iertare, își spun motivele. Și nici nu trebuie să se explice mult, pentru că pe tinerii aceștia nu-i interesează ca părinții să-și ceară iertare, ci [să aibă] o relație bună cu ei: să se vadă, să se întâlnească, să corespondeze cu ei”, spune Ileana Cunniffe Băiescu.

***

În februarie 2010, prim-ministrul britanic de la acea vreme, Gordon Brown, și-a cerut scuze în fața Camerei Comunelor pentru rolul țării sale într-un sistem de migrație al copiilor. Prin acest program, care a durat 40 de ani, până la sfârșitul anilor ’60, aproximativ 150.000 de copii au fost deportați către țările din Commonwealth, unde guvernul plătea mult mai puțin pentru îngrijirea lor. Mulți dintre acești copii, de obicei, trimiși de obicei fără acordul părinților, sufereau “cele mai dure condiții, neglijare și abuzuri în instituțiile de multe ori reci și brutale care îi primeau. Acești copii erau jefuiți de copilăria lor, de anii cei mai prețioși ai vieții lor”, a menționat Brown. Câțiva dintre ei au fost în public la acel discurs, astfel că l-au putut auzi pe premierul britanic spunând: “Ne pare rău”.

Daniel Rucăreanu vrea să-l vadă pe președintele României sau pe un reprezentant al Parlamentului român, cu fața la fel de transfigurată ca a premierului Brown, adresând scuze similare pentru sutele de mii de vieți schilodite de statul român.

Mai întâi însă, o comisie oficială ar trebui să investigheze situația din orfelinatele comuniste. “O astfel de investigație a autorităților ar reda demnitatea acestui grup, care până acum s-a simțit complet ignorat”, crede Daniel.

Președintele Federeiilor știe că ar fi un proces de lungă durată. În Marea Britanie, a fost nevoie de 10 ani de când Margaret Humphreys, un asistent social, a început cerceteze problema copiilor deportați până la inițierea unei anchete oficiale; alți 13 de ani au trecut până la scuzele lui Gordon Brown. “Și e vorba de Marea Britanie, unde jurnalismul cred că e mult mai puternic și unde instituțiile publice sunt totuși conduse de niște oameni mai demni. Ai noștri ți-ar pune degrabă pumnul în gură, ar găsi metode de a te calma, de-a te face să renunți.”

Când i-a spus despre acest proiect unui parlamentar român, acesta i-a spus lui Daniel că “e o poveste a unor idealiști”. Dar copiii aceia sunt adulți acum, poveștile sunt acolo și nu pot fi uitate. Federeii au de gând să înceapă să le strângă.

Ancheta personală a lui Daniel o să înceapă cu Mitică.

Mitică avea 24 sau 25 de ani, era mult mai în vârstă decât ceilalți, dar încă trăia în orfelinatul din Bușteni, era un fel de mână dreaptă a directorului. la un moment dat, a fost angajat acolo ca fochist. “Mulți copiii mici de acolo au fost traumatizați, au fost abuzați sexual de el.”

Era într-o dimineață devreme din 1988, pe la 6 sau 7, când întregul dormitor s-a trezit în țipetele supraveghetorului de noapte. Mitică se blocase în dormitorul în care dormeau copiii de clasa I și a II-a. “E clar că blocase [ușa] cu un scop, abuzase niște copii nenorocitul”. Au venit milițieni, dar mai departe nu s-a întâmplat nimic. Mitică obișnuia să cânte la nunți și botezuri, și făcea asta și pentru neamurile ofițerilor. Când au început să vină ajutoare, Mitică fura din pachete. Ce nu vindea împărțea ca daruri pentru oamenii potriviți, își amintește Daniel. Mitică e responsabil și pentru o mulțime de bătăi și umilințe, toate trecute cu vederea: îl trezea pe Daniel în creierii nopții și-l punea să curețe covoare ori să curețe toalete.

Acum ceva vreme, Daniel l-a găsit pe Mitică pe Facebook. Are o familie și lucrează ca barman. “I-aș spune cine sunt, și că vreau să vorbim despre asta. Dar aș vrea ca înainte de asta să vorbesc cu copii care au fost abuzați.” Daniel e convins că Mitică va refuza să vorbească despre orfelinat.

“Aceste orori s-au făcut cu bani publici și cu mare amărăciune și lipsa de sensibilitate pentru copii”, explică Mirela Oprea, de la organizația ChildPact, cea care i-a încurajat pe Daniel și pe ceilalți să creeze Federeii. Ea consideră că sunt câteva minime gesturi pe care statul român le poate face: să le ofere celor afectați acces la servicii de recuperare, la un psiholog, chiar și o sumă de bani, în funcție de ce s-a întâmplat cu fiecare în parte.

“Statul trebuie să spună: «Da, ne-am comportat rău, încercăm acum să îndreptăm lucrurile, să reparăm, să spunem că cei care au fost în orfelinate au fost parte dintr-un experiment». Au fost întâmplări nefericite, au fost tineri care au murit în orfelinatele din România”, spune actorul Costel Cașcaval, 45 de ani, vicepreședintele Federeilor. A trăit timp de 12 ani, începând de la vârsta de șase ani, în orfelinatul din Târgu Ocna, unul dintre cele mai mari și mai violente din țară. Cașcaval a discutat recent cu o rudă despre experiența sa, și acea rudă i-a spus că până la urmă n-a fost rău pentru el orfelinatul, că s-a descurcat după. Nu poate fi adevărat, i-a răspuns el.

“Poate ajungeam tractorist, poate buldozerist. Dar n-aș fi avut atâtea trăiri la o vârstă atât de fragedă și psihicul atât de încărcat. Poate aveam loc să sărbătoresc un Crăciun, un Paști, poate aveam și eu un pat, o plapumă, un cearșaf apretat. Poate aveam și eu o hăinuță mai curată. Poate nu eram terorizat, poate nu eram violentat, poate nu trebuia să stau la șase ani în poziție de drepți și să-mi fie frică dacă dementul ăla de supraveghetor ne ia la bătaie cu parul. Poate aș fi copilărit pe un deal, pe o fâneață, într-o poiană, cu lipsurile de rigoare, că poate perechea aia de pantofi o purtam timp de șase ani, nu un an și jumătate, poate pantalonii ăia îl purtam un an jumate, nu un an. Dar [aș fi avut] starea aia de liniște, pe care trebuie să o ai la vârsta aia; să fii cât de cât ocrotit, nu să ocrotești, nu să fii atent la cine te violentează”, spune Costel Cașcaval. El crede că despre “starea aia de greutate, de măcel, de violență, de tensiune” trebuie să se vorbească la nivel instituțional.

Codruța Burda consideră însă că a trecut prea mult timp pentru a mai face acum o investigație punctuală. “Din punctul meu de vedere va fi extrem de greu de ajuns la un rezultat care chiar să spună «Da, ăla l-a bătut pe ăla». O reparație morală în bloc, da.”

I-am întrebat pe reprezentanții Președinției și ai celor două Camere ale Parlamentului dacă aceste instituții au în vedere înființarea unor comisii care să investigheze abuzurile din orfelinatele comuniste. Biroul pentru Relații Publice al Senatului a răspuns că nu există o asemenea inițiativă, și că ar fi nevoie ca cel puțin o treime din totalul senatorilor să facă o solicitare pentru a o crea. Până la data redactării acestui articol, Președinția și Camera Deputaților nu au furnizat niciun răspuns.

Vișinel Bălan are de gând să devină membru al Parlamentului, și să se ocupe chiar el de această problemă. Pentru moment, este secretar general al organizației Federeii și conduce un ONG numit Desenăm Viitorul Tău, care vrea să-i ajute pe copiii instituționalizați. Este ușor să ți-l imaginezi pe Vișinel, acum în vârstă de 28 ani, într-un viitor Parlament: e volubil, zâmbitor, convingător.

Părinții l-au părăsit în august 1987, când avea două luni. Vișinel și-a trăit primii trei ani într-o creșă din Onești, apoi în alte două instituții din Comănești. Și-a trăit și el porția de umilințe, ca toți ceilalți. A fugit de la centru de multe ori. De obicei, ajungea în gara din Comănești, unde făcea tot felul de munci mărunte sau cerșea bani și mâncare. Pentru o vreme, și-a găsit adăpost într-o mănăstire.

Când a ajuns în clasa a cincea, a încetat să-i mai fie frică de educatorii de la orfelinatul din Comănești. “Aveam experiența străzii, fugisem de foarte multe ori, trecusem de foarte multe ori prin filtrul ăsta, poliție, amenințări, spaimă, deja devenisem un copil rebel”, explică Vișinel. Refuza ideea de a fi parte dintr-o astfel de instituție.

***

Nu multe lucruri s-au schimbat. M-am întâlnit recent cu niște copii care sunt acum în orfelinate. În timp ce așteptam pizza și cola într-un restaurant, ne-am uitat la videoclipuri. Le-am împrumutat telefonul meu, ca să-și verifice conturile de Facebook. Vorbeau despre bătăi și despre furturile din mâncare ca despre lucruri obișnuite. Unul dintre ei a știut că un angajat îl va bate a doua zi după școală, pentru că el a intrat în conflict cu un coleg, conflict care este deja rezolvat. “Fiecare dintre noi face prostii uneori, dar nu ar trebui să fim bătuți așa rău pentru asta. Înțeleg o palmă sau două”, a spus un băiat. Interdicția de a părăsi centrul e pentru ei o pedeapsă normală.

Unul dintre ei urma să împlinească 18 ani la scurtă vreme după și să părăsească centrul de plasament. Zicea că o să se descurce, dar nu spunea ce-o să facă de fapt.

Vișinel lucrează la un studiu despre cât de bine pregătiți sunt copiii din centrele de azi pentru viață. A printat sute de chestionare, și i-a întrebat despre planuri de viitor și despre ce știu despre drepturile lor. “[Tinerii] habar n-au că există o lege care să-i protejeze, nu știau că mai au dreptul să stea doi ani după ce împlinesc vârsta de 18 ani, nu știau că au dreptul să stea până la 26 de ani dacă doresc să-și continue studiile. Sugestii și recomandări? Și-ar dori să moară, mulți dintre ei. Sau «vrem să fim mai liberi, vrem libertate».”

Reforma sistemului de protecție a copilului din România a mers foarte bine până prin 2000, spune Codruța Burda, care lucrează acum ca manager regional de resurse umane pentru World Vision International. Toate instituțiile au fost transferate de la ministerele din Bucuresti către consiliile județene. A fost introdusă asistența maternală. În perioada în care România a început negocierile pentru integrarea în Uniunea Europeană, situația copiilor din instituții a fost mereu pe ordinea de zi.

Totuși, la sfârșitul lui 2014 existau peste 58.000 de copii în sistemul de protecție. Dintre ei, 18.726 aveau asistenți maternali angajați de către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), iar 17.453 erau în centrele publice. În 2014 au fost abandonați 1.213 de copii.

“Reforma nu s-a finalizat. [Sistemul] trebuia descentralizat 100% și a rămas descentralizat parțial, la nivelul județean. Partea de intervenție comunitară, partea de responsabilitate a comunității față de copiii ăștia nu s-a materializat”, spune Codruța Burda.

Presa românească scrie în mod constant despre cazuri de fete din aceste centre care au fost exploatate sexual de rețele bine puse la punct sau despre sinucideri. Situația copiilor cu dizabilități rămâne, de asemenea, o problemă foarte mare. Între 2011 și 2014, un total de 1.462 de copii și tineri cu dizabilități mintale au murit în România, arată un raport al Centrului de Resurse Juridice.

Daniel Rucăreanu vrea să pună pe un perete numele copiilor care au murit în timp ce se aflau în grija statului. Va fi parte dintr-o expoziție pe care o pregătesc Federeii, undeva prin februarie. Expoziția va cuprinde fotografii și obiecte din orfelinate, va fi un fel de autobiografie de grup.

El consideră că acest sistem nu va fi niciodată cușer. “România și-a asumat în 2007, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, desființarea instituțiilor de tip mare și respectarea completă a drepturilor copiilor din instituții. Și, cu toate acestea, statul român nu și-a respectat angajamentele. Mai există câteva zeci, poate o sută de instituții mari – cu peste 100 de copii – funcționale în țara asta. Drepturile acestor copii nu s-au respectat în totalitate. Șansele lor de reintegrare socială sunt în continuare foarte mici”, spune el. De când România este parte din UE, nu mai există practic nici o presiune asupra sistemului.

Într-un răspuns la o solicitare de presă, președintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), Gabriela Coman, a menționat printre priorități “fundamentarea și elaborarea unui plan strategic de dezinstituționalizare a copiilor din centrele de plasament clasice și asigurarea tranziției îngrijirii acestora în comunitățile din care provin”. Adică închiderea marilor case de copii.

Am mai întrebat ce fel de mesaje vin din partea copiilor. “Unii sunt mulțumiți de modul în care sunt tratați și de serviciile pe care le primesc, altii consideră că lucrurile pot fi îmbunătățite. Măsurarea satisfacției copiilor față de serviciile pe care le primesc în cadrul sistemului de protecție a copilului este unul din obiectivele pe care ni le propunem în viitor”, a răspuns șefa ANPDCA.

***

Pe când discutam cu Daniel pe terasa unui fast-food din centrul Bucureștiului, am auzit o bufnitură puternică. Un tânăr a trântit o tavă de podea și a plecat de la masă. În secunda următoare m-am întors la discuție, dar Daniel a rămas puțin neliniștit după scena asta. Când tipul supărat a trecut în spatele nostru, Daniel l-a urmărit cu privirea, și am putut vedea un pic de frică în ochii lui. “Ce-a fost asta?”

Când era în orfelinat, Daniel s-a izolat într-un mic grup de băieți, cu care discuta despre fotbal, cărți sau filme. Îi plăcea să studieze, dar pasiunea asta avea un preț. Uneori, un tip îl bătea când îl vedea că citește. “Iar înveți?”, îl întreba, apoi îl lovea.

După ce a terminat gimnaziul, Daniel s-a mutat la Buftea. Oficial, era încă în Bușteni, dar nimeni de la orfelinat nu l-a întrebat unde era sau ce făcea. A terminat liceul, iar apoi a fost admis la Științe Politice, în București. Pentru o vreme, a lucrat ca profesor suplinitor la Buftea. Daniel este acum expert în politici educaționale la Secretariatul General al Guvernului. Multă vreme, nu a vorbit deschis despre faptul că a crescut într-un orfelinat. Până în urmă cu doi ani, le spunea asta numai celor mai apropiați prieteni. Probabil din delicatețe, ei nu-i cereau detalii.

Este căsătorit și are doi băieți, unul de aproape 10 ani și celălalt de 5 ani. I-am spus că asta înseamnă că și-a depășit trecutul. Daniel zâmbește, cu zâmbetul lui trist.

“Nu e zi în care să nu mă gândesc la toate cele prin care am trecut. (…) Dar, știi, totul e să ții sub control. Chiar și oamenii care au crescut în familii normale, standard, au micile lor răni, mai mici, mai mari. Și cred că și suferința e un instrument de cunoaștere, oricât de cinic sună lucrul ăsta. Pe mine m-a ajutat să fiu mai echilibrat. Totul este, din punctul meu de vedere, să nu faci rău. Chiar dacă ai trecut prin el, să-ți propui să nu-l faci. Să nu-l faci. (…) Eu am o deviză în viață, și o am de mult: Vreau să fiu un om bun. E al naibii de greu. Zi de zi îmi trec atât de multe lucruri rele prin minte, și încerc să le înlătur, să le controlez, și câteodată nu-mi iese, și mă tot gândesc la ele, noaptea înainte de a mă culca. Dar asta e: vreau să încerc să fiu un om bun”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


filme porno romanesti filme porno filme porno filme xxx filme xxx filme xxx filme porno romanesti xnxx