Într-un sediu aseptic de bancă de la Iancului am aflat că nu mai pot scrie de mînă. Am desenat la viața mea zeci de mii de bastonașe, am umplut caiete dictando dublu liniate, am desenat codițe perfecte pentru “a” și “e”, am luptat pentru “bine” și “foarte bine”, ca să mă fac acum de rîs în fața unei doamne casual de vîrstă incertă.
Un contract pentru card are vreo patru foi și trebuie completat în mai multe exemplare, dar de fapt nu-i mare brînză: sînt doar cîteva spații lăsate pentru subsemnatul, plus cîteva căsuțe de bifat. Încep cu destul curaj, dar după cîteva cuvinte simt o durere vagă la încheietură, și literele se schilodesc și se ascut și se îngrămădesc. Nu se înțelege, așa că îngroș un “o” și răsucesc un “ș”, dar evident că mai rău fac și tai cuvîntul cu totul.
Mă ia o căldură, sînt puține lucruri mai îngrozitoare decît să ceri un nou exemplar de contract unei doamne de vîrstă incertă, într-un sediu de bancă. Trăiesc aceeași rușine ca în după-amiaza aia din vara lui 2005, cînd m-am dus să iau pașaportul cu viză de Belgia, pentru a călători ca student Erasmus. De dincolo de gemulețul securizat al consulatului, o angajată s-a oprit, a răsfoit dosarul și a zis că-și cere scuze, dar cică să completez din nou formularele și să revin mîine, pentru că domnul consul n-a reușit să descifreze adresa trecută de mine. Din cauza acelui rînd scris de mînă am mai rămas o noapte în București. Ai mei au aflat, desigur, că birocrația europeană mă amînase.
Azi nu mai trebuie viză pentru Belgia, dar nevoia de carduri a crescut semnificativ. Femeia de la bancă îmi zice că nu-i nimic, mai toată lumea care trece pe aici are probleme cu scrisul de mînă. Degetele majorității s-au lipit de tastaturi și touchscreenuri, iar pixurile au rămas doar pentru a semna cîte o hîrtie scoasă la imprimantă. Declarațiile pentru poliție ce mai sînt de mînă, dar mai bine te lipsești.
Un ziarist contemporan mai e obligat să recurgă la carnețel și pix doar cînd n-are voie să înregistreze sau reportofonul îi dă pe-afară. Eu, cel puțin, așa procedez. De fiecare dată, notițele îmi dau bătăi de cap: mă poticnesc, așa că trebuie să mă concentrez enorm pentru a nu sări bucățile importante de declarație. Chiar și atunci cînd am fraze complete, trebuie să le transcriu repejor, pentru că încep să se deșire imediat ce se învechesc. Însemnările vechi devin colecții de cuvinte fără sens. Găsesc “a”-uri sparte la stînga sau la dreapta, “r”-uri prea apoase, “u”-uri umflate, “n”-uri lungite sau ascuțite, “l”-uri cu sau fără buclă. Problema n-ar fi atît scrisul oribil, cît faptul că aceeași literă se lățește și se ascute de la un rînd la altul, iar rîndurile fug în sus cînd se apropie de dreapta paginii.
Eram în clasa a doua, după o dictare, cînd învățătoarea ne-a zis Sorinei și mie să ne ridicăm. Evoluasem enorm la caligrafie și acum ținea să ne dea exemplu. Făceam pe vremea aia litere cărnoase și egale, mai mare dragul. Sorina a continuat să scrie frumos, eu m-am culcat pe-o ureche. Am pierdut multe jumătăți de punct și a trebuit să trag din greu pentru zece pe linie. Printr-a cincea am hotărît să revoluționez arta caligrafiei și am hotărît să scriu cu litere mici de tipar, dezlegate. O vreme am exersat la teme, așa am reușit să țin pasul la ore. Am renunțat tocmai într-a opta, cînd profa de română a zis că o asemenea grozăvie va fi considerată semn la examenul de admitere și că aș putea fi notat cu 1. Pus să aleg între lupta pentru caligrafia de tipar și liceu, m-am arătat laș.
N-am habar dacă am pierdut ceva în epoca digitală. Știu doar că n-am putut niciodată gîndi un articol cu o coală în față. Mi-e drag fontul Times New Roman de dimensiunea 14, prefer vizualizarea la 120%. Scriu textul ăsta pe tabletă, în tren. Programul imită o foaie galbenă de caiet, liniată dublu și egal în stînga, cu roșu. Literele seamănă cu cele pe care le pictam pînă-ntr-a opta, în vremea revoluției personale, doar că sînt culese dintr-o tastatură virtuală, ce păcănește veridic. O să-l transcriu după aia în carnețelul meu verde, cu plăcerea perversă că voi fi singurul care va putea să-l citească, iar după o vreme și mie o să-mi sune străin.
am citit si citit până pe la pagina 6 când am zis că ai scris de doctor, si mi-am băgat picioarele. am dat de scrol in jos . săv ezi poznă si oftică era tălmăcirea cu font digital.. trag aer adânc și cu forțe proaspete continui textul. la fel pățisem și eu pe la aceeași vârstă, primesc scrisoare de la un unchi din penitenciar, fascinat am citit-o și recitit-o, fermecat poate de descrierea faptelor care l-au băgat acolo sau de ideea în sine, decid să scriu și eu ca unchiul, mă limitez la litere mici de tipar deșirate culcate ușor spre stânga (sau spre dreapta nu mai știu) și nu adopt stilul vagabonțesc cu greșeli și desinențe omise, mi ia o vreme să capăt iscusința de a nota în timp real la ore, de a scrie după dictare, era vremea când nu puteai lua notițe, trebuia să scri tot ce zicea profesorul, altfel vedea că faci pauze și-ți controla caietul. trec câteva săptămâni; treburile merg greu. avansam… deloc. Îmi dau seama că puteam scrie așa numai cu pix, adio stilou, începe rebeliunea, si necazurile cu profesorii, de ce nu scriu eu cu cerneală sau barem cu pix cu gel.. de ce cu pastă. tot greu. Inventrez un pix cu o piuliță destul de grea în cap, una de 15 cred, observ că scriu mai ușor literele astea stranii. scandal cu diriga profă de română.. ce-i trăznaia aia cu microbi și ce cuvânt e ăla contragreutate că nu există, âi zic e termen dăla cum ne-ați zis săptămâna trecută, termen tehnologic, dă la macarale, ea nu și nu renunț. Apar imprimantele. unii cer teme scrise la pc si printate, asadar traningul cu litere de tipar ia o pauză. pentium 4 pe care-l aveam primește una. 5 milioane dă tata pe ea HP cu scanner, ne convinge s-o luăm tipul de la raion.din magazin. iscusit vânză-manipulator. la vremea aia erau bani- un an mai `nainte 3milioane9sute fusese mountainbike-ul. pac! cu banii jos. ce-a mai scumpă, mare, atractivă biță din reprezentanța. din păcate și cea mai grea, 17 kile și`. la un copil de a 5a – șasea… da` no! aia o avut furcă cu suspensii din țeavămai groasă ca aia de motocicletă.. copii. cu juma de milion în plus zicea ăla de la imprimante puteam lua una cu fax. aia îmi mai lipsea, noroc că nu voiam să mai schimăm abonamentele la telefon să ne bage si nr de fax , că mi și teamă să mă gândesc ce mai făceam și cu ăla, dacă cu asta așa cum era am făcut ce n-am făcut de m-o prin controlorii pe autobuz. păi cum altfel că de la o vreme nu le mai tăiam frumos cu lama și rigla, dacă liniile gri nu ieșeau gri erau bune și roz, no! i-am păcălit până atunci, credeam că-i pot păcăli tot timpu, și eram neglijent la cum ieșeau. biletele mă refer. în fine, le zic adevărul că am dat capacitatea sau teste naționale că aștept repartizarea dar că cel mai sigur la ce medie am intru la cel mai bun liceu din județ și oraș, la științele naturii că deh! așa scris am, și doctor vreau să mă fac. ajung deci de unde am plecat, dar până atunci, le zic că n-am imprimantă, calculator am, se uită prin lucruri, ce-aveam la mine borseta cu CD-uri, mă-ntreabă de fiecare: muzică , filme pirat. se oprește unu mai răsărit la un CD: Photo editor nu-știu cum de la Harry Potter.primit de la o colegă a mamei. mă-ntreabă ce poți edita cu ăsta, le zic numai calendare cu harry potter.. mă-ntreabă de scanner…n-am domle. o sun pe mama. vine după mine, să mă elibereze din așa zisul arest sau să mă răscumpere. zice el că copil bun cu medie mare, intră la liceu bun , e păcat de el, o dăm la pace așa, n-ai avut belet și gata. o-ntrebă are doamnă calculator, imprimantă scanner? are domle că i-am luat detoate..zâmbește controloru, ne lasă să plecăm. Scap deci ușor fără să-mi exersez scrisu și pe declarații la poliție. cu chiu cu vai adoptasem bine scrisul ăsta îmi intrase-n reflex, dar..ca și tine primesc vestea la capacitate nu merge.. chiar cu câteva săptămâni înainte. dăi! scrie comentarii cu litere de mână cursive să te obișnuiești.. nu mai știu cum arăta lucrarea mea dar din moment ce n-am luat 1 , n-a fost semn, am reușit să mă redresez pentru moment. apoi dezordine un mix aiurit de stiluri. alternanță la randuri, la cuvinte sau chear amestecate literele-n același cuvânt. de-zas-tru! astăzi se menține, se reflectă și-n cum scriu digital, dezordinea cred că e-ncap deamu!