Două state vecine României sunt în plin avânt al construcției de garduri: Ungaria vrea să oprească astfel valurile de refugiați dinspre Serbia, iar Bulgaria fortifică granița cu Turcia. În acest timp, Macedonia a declarat stare de urgență pentru ca armata să poată interveni în gestionarea crizei: peste 44.000 de oameni au traversat în ultimele două luni micul stat balcanic dinspre Grecia.
România nu e încă un punct de tranzit important pentru aceste grupuri, pentru că Dunărea funcționează mai bine decât orice gard. Cei care ajung intră prin Marea Neagră, dinspre Turcia. La sfârșitul anului trecut erau înregistrați la noi 2.182 de refugiați, față de 11.046 în Bulgaria.
Numărul refugiaților din Bulgaria ar putea ajunge până la 20.000 până la sfârșitul lui 2015, spune Roland Weil, reprezentantul Înaltului Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite (UNHCR) în această țară. Polițiștii bulgari fac totul pentru a-i împiedica să intre: au oprit în jur de 30.000 de oameni la granița cu Turcia, doar în prima jumătate a anului. Unii refugiați se plâng că au fost întorși după ce-au reușit să intre în Bulgaria, ceea ce e ilegal, menționează Weil.
Comisia Europeană și statele membre au cheltuit până acum aproape 4 miliarde de euro pentru asistența refugiaților primiți de state vecine Siriei, în fapt pentru a-i ține departe de propriile frontiere. Cu toate acestea, din ce în ce mai mulți oameni își riscă viața pentru a traversa Mediterana, o iau la pas prin pustietăți sau se agață de trenuri.
Am pus pe o hartă principalele rute folosite de refugiații sirieni.
Punctele verzi reprezintă centre de găzduire, de tranzit sau de detenție pentru solicitanții de azil. Punctele roșii sunt orașe sau insule frecventate de refugiați.
Pentru această hartă – ce nu pretinde a fi una completă – am folosit în special informații strânse de UNHCR, Comisia Europeană, Crucea Roșie sau Frontex, precum și articole din presa internațională (Der Spiegel sau New York Times).
Sursa foto: U.S. Department of State [Public domain], via Wikimedia Commons
Multumesc pentru informatii, dar ma intreb daca nu cumva e riscantA genu asta de sinteza, si daca nu ar putea fi usor preluata si folosita de “putere” impotriva acestor grupuri vulnerabile
Grig, Antropolog
Informațiile provin inclusiv din rapoarte oficiale, sunt binecunoscute autorităților din toate aceste țări. Eu n-am făcut decât să le pun într-un grafic, pentru cei care văd imaginile cu bărci și trenuri, dar nu știu dincotro și încotro.
Un antropolog (parca asa stiu) este observator invizibil, fara pareri si judecati de valoare.
Aceasta este o pre-judecată sau chiar un lucru fals (dacă privim contextul colonial de naştere al antropologiei sau cel conservator, în cazul sociologiei), o moştenire academică din timpul în care Filosofia era în slujba Bisericii, dar problema pe care o pui tu este una legitimă în contextul în care aceeaşi mantră se repetă şi în universităţile contemporane. Să ai păreri despre lumea din jurul tau sau despre realităţile socio-politice contemporane este un lucru firesc, iar nu apanajul unor “experiţi” heterodocşi, o datorie măcar morală dacă nu civică (pentru cine crede în cetăţenie).
O discuţie critică despre acest vechi ideal de neutralitate axiologică am insertat-o în lucrarea de licenţă, iar pentru a încerca o lămurire acum, voi reproduce fragmentele esentiale. Este nevoie de acestă discuţie în spaţiul public şi vă invit la reflexie…
Punctul teoretic de „vedere scolastică” de la care moştenim idealul de neutralitate axiologică îmi pare în acelaşi timp anacronic şi steril pentru propria noastră ştiinţificitate contemporană.
Anacronic, în primul rând, pentru că aşa cum aminteşte Immanuel Wallerstein, ştiinţele sociale în varianta lor modernă se constituie în jurul şi pe fundalul Revoluţiei Franceze, – un moment de „ruptură” istorică, politică şi filosofică care printre altele a declanşat contestarea din ce în ce mai radicală şi deci dezagregarea vechiilor teorii filosofice “autosuficiente”, ale căror ultim exponent, se pare, este Hegel (cel puţin în filosofia clasică germană) – un moment istoric în care praxisul, cel puţin pentru moment, a câştigat lupta dintre “esenţă şi existenţă”, „absolut şi particular”, „raţiuni teoretice şi raţiuni practice”; moment din care „ştiinţele sociale” şi-au asumat un rol eminamente istoric.
“ Din momentul în care schimbarea politică a fost considerată normală, iar suveranitatea – populară, a devenit foarte important pentru toată lumea să înţeleagă ce anume explică natura şi ritmul schimbării şi cum ajunge ori poate ajunge poporul să ia deciziile despre care se spune că i-ar fi proprii. Aceasta este originea socială a ceea ce a primit mai târziu numele de ştiinţele sociale”. (Immanuel Wallerstein, Introducere în Analiza sistemelor lume, pag 16 : Editura Idea 2013)
Pe de altă parte, aşa cum afirmam mai sus, punctul de vedere scolastic şi acea pretenţie de neutralitate axiologică îmi par astăzi nu numai anacronice, dar şi, din capul locului, contra-productive pentru ştiinţele socio-umane. Cum să explicăm istoria, cum să înţelegem viaţa socială contemporană, cum să înţelegem dinamica dintre interacţiuni şi structuri fără contactul nemijlocit cu „subiectele” analizelor noastre, fără munca de teren ? Noi ca cercetători ce suntem interesaţi tocmai de urgenţele şi nevoile vieţii sociale (proprii), mai putem noi să filosofăm în săli de biblioteci, “din fotoliu”, fără să luăm contact direct cu fenomenele de care suntem interesaţi, fără să participăm activ la polis, la „vatra satului global” ?
Paradoxal, avem nevoie de timp liber pentru exigenţele noastre ca “Homo Academicus”, dar tocmai acest „timp liber” care facilitează punctul de vedere teoretic ne distanţează de punctele de vedere practice sub care cea mai mare parte a actorilor sociali acţionează; dar mai ales avem nevoie de “timp liber” pentru a participa la viaţa polisului ca fiinţe politice (Aristotel).
Această experienţă “originară (Burgheză) de distanţare faţă de lume şi faţă de urgenţele vieţii” (Bourdieu, 1989), această “lăsare în suspensie” pentru mulţi dintre noi reprezintă un „mit”, sau poate un vis, o exeprienţă totuşi inaccesibilă. Noi facem parte din acea categorie de Homo Academicus care nu deţine timp liber, iar tocmai aceasta este şansa noastră de a înţelege şi explica fenomene istorice, din interior, ca participanţi activi, interesaţi. Dar iată necazul nostru: trebuie să ne organizăm ca fiinţe politice fără să deţinem timpul liber necesar, din mers; şi astfel subiectul cercetător se confundă şi se transformă în “obiectul” (de) cercetat.
Asistăm astăzi la emanciparea (explicit) politică a spaţiului virtual. Se afirmă pe bună dreptate că internetul reprezintă “noua agoră”. Mai mult decât oriunde, se poate ca oamenii să discute chestiuni de relevanţă politică (despre economie, muncă şi organizare) pe internet, asta şi pentru că mulţi oameni îşi petrec aici o mare parte din timp, iar asta înseamnă că “teatrele care găzduiesc spectacole revoluţionare şi-au schimbat adresa” şi pentru că revoluţia nu o să mai fie televizată. Problema timpului este una care defineşte câmpul politic, dar şi invers, câmpul politic defineşte organizarea timpului.
Bibliografie
1) The Scholastic point of view : http://isites.harvard.edu/fs/docs/icb.topic809839.files/Readings/Bourdieu.scholastic.pdf
2) Henry Stalh : http://www.cooperativag.ro/intre-stanga-si-dreapta-o-datorie/
Linkul către investigaţia mea de licenţă : http://www.academia.edu/13380482/_Autostopul_de_subzisten%C5%A3%C4%83_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia_%C3%AEntre_anii_2005_%C5%9Fi_2015
Nu m-as fi asteptat ca sa caute sa ajunga in Venetia , ca punct de intrare in Italia cand toata coasta este deschisa.
Am uitat , foarte interesant. Am o imagine de ansmblu foarte utila. Mutzam.