Corturi în deșert

Tent City a fost înainte de toate o promisiune electorală, stranie ca multe promisiuni. Era în 1992, la prima candidatură a lui Joe Arpaio pentru funcția de șerif a ținutului Maricopa. Arpaio avea nevoie de o chestie ca Tent City ca să iasă în față. A zis că, dacă e ales, va construi o nouă pușcărie, din corturi folosite de soldații americani în timpul războiului din Coreea, ca să economisească banii pe care i-ar da pentru ziduri. Dacă au fost bune corturile alea pentru cei care luptă pentru țară, de ce n-ar fi bune pentru niște infractori? Întrebările de felul ăsta sunt bune în campanie, aprind publicul.

După ce-a fost ales, șeriful Joe a găsit niște teren liber în apropierea gropii de gunoi, a adăpostului pentru câini și a unei instalații de eliminare a deșeurilor. Ține minte ziua – 2 august 1993 – când a mers în New Mexico, să caute corturi din timpul războiului. Voia neapărat corturile alea. Între timp, Tent City a crescut până la 2.126 de paturi, iar șeriful Joe a ajuns la al șaselea mandat. Pe unul dintre turnurile de observație a pus un panou cu luminițe, ca la motelurile ce caută mușterii în deșert, scrie “Vacancy”.

E februarie, dar e deja cald în Arizona. În Tent City, deținuții poartă tricouri în dungi albe și negre, iar pe spate scrie “Sheriff’s Inmate”. La ora prânzului, stau lungiți pe paturi, sub bucățile de prelată verde. Un hispanic scoate două ilustrate de sub cearșaful roz. De pe una din ele, zâmbește șeriful Joe, copleșit de câini. “Ne tratează ca pe animale”, urlă bărbatul în spaniolă. “Se poartă mai bine cu câinii decât cu noi. Dar totul se plătește în viață!” Una dintre promisiunile mai noi ale șerifului a fost un adăpost de animale în celulele eliberate de pușcăriași, pentru că “animalele n-au greșit cu nimic”. “Mă interesează drepturile animalelor, arestez oameni care abuzează câini și pisici. Pun câinii în pușcărie, ca să aibă un loc drăguț în care să stea”, explică șeriful.

După aia, ca detaliu, a făcut ca vederile trimise de cei de la corturi să aibă poza lui.

Toți se plâng de mâncare: doar vegetariană, doar de două ori pe zi, fără sare și piper. Lui Candice preferă serile de vineri, cele cu fasole, orez, și dulciuri la desert. Dimineața primesc un fruct și pâine cu unt de arahide, seara un terci cu soia și legume amestecate, plus niște pâine. În plus, trebuie să mănânce tot într-o oră, nu pot păstra pentru mai târziu. “Te obișnuiești, mănânci, că ți-e foame.” Mâncarea câinilor costă mai mult.

Candice are în mână “The Shack”, roman creștin. Citește zilnic câte o carte rufoasă, cu coperți șterse. Le culege de pe o masă dinăuntru, un soi de bibliotecă. Cel mai mult i-a plăcut The Fault in our Stars, despre niște adolescenți bolnavi de cancer. A citit-o în trei ore.

E prima dată când Candice e la corturi, de data asta pentru nerespectarea probațiunii. A mai fost închisă anul trecut, pentru furt dintr-un magazin, dar a stat înăuntru atunci. Lua heroină pe străzi, dar acum se duce la rehab imediat ce iese de aici, că trebuie să-și ia copilul acasă. La noapte îi expiră sentința.

Șeriful Joe e mereu atent la detalii. La cravată poartă o insignă micuță, aurie, în formă de pistol. Are un telefon cu clăpiță care sună cu “My Way” al lui Frank Sinatra. “Regrets I’ve had a few, but then again too few to mention / I did what I had to do / And saw it through without exemption”. Îi place ca telefonul să-l aprobe cu vocea bătrânului Frank.

“O să vă las pe voi să judecați cât de uman sau inuman este Tent City”, zice lt. Jannis Mossman înainte de turul pușcăriei. Și e chiar e greu să-ți dai cu părerea. Tent City e un amestec de adăpost de câini și plajă privată cu baldachine. Bărbați cu prosoape roz în jurul gâtului își târâie șlapii printre țevile corturilor sau citesc la umbră, pe așternuturi roz.

Șeriful Joe Arpaio e obișnuit cu întrebările presei, așa că și le pune singur. “De ce roz? Sunt două motive. Numărul unu, cel oficial: furau lenjeria. La eliberare, te uitai sub curea și era albă. Luau câte două-trei perechi și le vindeau. Furau lenjeria noastră! Dar de când poartă roz… Motivul neoficial e că [deținuții] urăsc rozul. Să le dăm culori care să le placă? De ce? Cine conduce închisoarea, ei?”

În general, îi place să afle ce le place deținuților și să facă fix pe dos. Mâncarea puțină și fără carne e doar un exemplu. A interzis cafeaua, tutunul și revistele porno. A lăsat doar două canale TV: cel de gătit, ca să le ațâțe foamea, și cel meteo, ca să știe la câte grade se vor prăji în ziua respectivă. Îi scoate la muncă legați între ei, merg să îngroape oameni ai străzii ori să curețe drumuri. În uniformele lor cu dungi par desprinși dintr-un desen animat din anii ‘50, iar când e așa de comic n-are cum să fie atât de rău, nu? Zici “drepturile omului” și mori de râs.

Șeriful Joe e expert în PR, adoră publicitatea, adună recorduri. Se laudă că e primul șerif din istorie care a pus și femeile în lanțuri. Știe să dozeze pedepsele umilitoare, cifrele și umorul de situație pentru a le transforma în știri și, mai departe, în voturi. Rozul e roz anti-furt, mâncarea fără carne reduce costuri și e mai sănătoasă, plimbatul în lanțuri e pentru siguranță, disciplină și pentru cauze nobile.

“Sunt de modă veche. Obișnuiam să ne pedepsim copiii, când făceau ceva greșit. Așa că de ce spune toată lumea că nu poți folosi cuvântul «pedeapsă»? Se zice: «Nu pedepsești oameni în pușcărie, îi reabilitezi!». Dar asta nu înseamnă că le dai friptură și televiziune de calitate și țigări. Așa că de ce nu poți pedepsi oameni în închisoare, când ne pedepseam copiii?” Șerifului Joe chiar îi place să folosească întrebări care să-i pună pe votanți pe gânduri.

Nu dă niciodată înapoi, nici când pierde procese, nici când primește amenințări. S-a autoproclamat “America’s toughest sheriff”, e ditamai brandul. Înainte de SuperBowl, care s-a ținut anul acesta în Glendale, lângă Phoenix, le-a zâmbit turiștilor din Times Square de pe un ecran înalt de 36 de metri. Le-a transmis să se bucure de Arizona, și, desigur, să respecte legea.

Joe Arpaio e produsul unui sistem ciudat. În majoritatea statelor, cetățenii își aleg judecătorii, procurorii și șerifii, pentru a-i ține responsabili. Când cei care aplică legea trebuie să fie populari, devin inevitabil politicieni. Însă bilanțurile și promisiunile lor au implicații ceva mai complicate decât ale obișnuiților purtători de cravată. Sunt judecători care vin să ceară noul mandat cu vreun cântecel vesel despre cum pun ei hoții pe fugă. Alții se laudă că au condamnat oameni la pedeapsa cu moartea fără să clipească. Șerifii scot la înaintare închisorile, cât mai sigure și mai ieftine.

Sunt peste 3.000 de șerifi în Statele Unite, cu diferite grade de autoritate. Cu 3.400 de angajați și opt pușcării, instituția șerifului din Districtul Maricopa e a treia ca mărime din Statele Unite. Fiecare oraș are un departament de poliție cu șef numit în mod ierarhic, dar oamenii șerifului pot acționa în fiecare dintre ele, oricând consideră de cuviință. Arpaio vede în asta doar avantaje: “Șefii departamentelor de poliție sunt birocrați, pentru că sunt angajați și trebuie să lucreze pentru un primar, pentru un consiliu, sau pentru un manager. Eu sunt norocos, pentru că lucrez pentru cei patru milioane de oameni care trăiesc în acest district.”

“Dacă-ți place piperul, nu omorî oameni”

Joe Arpaio, șerif

Se gândește mereu la campanie. Anul acesta face 83 de ani, iar în 2016 o să candideze din nou. Ar avea 88 de ani la încheierea următorului mandat, dacă o să vrea să-l încheie. “De ce am nevoie de slujba asta?”, se întreabă din nou Arpaio, în continuarea interviului cu el însuși. “N-am nevoie de ea. Dar candidez din nou, doar pentru a-i face pe cei care nu mă plac să meargă să bea undeva după. (…) E OK, știu deja de unde să cumpăr un scaun cu rotile. O să stau în scaunul cu rotile, cu mitraliera mea calibru 50, și o să continui să lupt împotriva infractorilor.”

A auzit de curând un citat din Woodrow Wilson și i-a plăcut, vrea să-l folosească la anul: “Dacă vrei să ai dușmani, schimbă ceva”. O să zică: “Președintele Wilson a spus… ”, iar după aia o să înceapă să vorbească despre cât de ieftine sunt lenjeriile roz și mâncarea fără piper.

Teme de campanie se tot găsesc. În Arizona, la granița cu Mexicul, trăiesc sute de mii de imigranți ilegali. Acum vreo zece ani, Arpaio a început să ia la puricat cartierele hispanice. Inclusiv unele măsuri din pușcărie, precum scoaterea sării și piperului din mâncare, a fost citită ca o pedeapsă suplimentară pentru deținuții mexicani, știuți ca iubitori de condimente. Arpaio tranșează chestiunea scurt: “Dacă-ți place piperul, nu omorî oameni. Nu intra în mod ilegal în țara noastră, nu comite violuri, nu face afaceri cu droguri”.

Acuzațiile de “racial profiling” mai degrabă l-au întărâtat. Spune că doar anul trecut a prins 4.000 de “ilegali” și i-a predat autorităților federale, care ar fi trebuit să-i deporteze. “Atunci de ce 36% din cei 4.000 s-au întors în închisorile mele? Din nou și din nou. Un individ aflat aici în mod ilegal s-a întors de 26 de ori. Ar trebui să se întoarcă în țara lui.” Lupta împotriva migrației ilegale e pasiunea lui cea mare, oricum n-are hobby-uri.

De curând, l-a dat în judecată pe președintele Barack Obama, după ce acesta a anunțat o nouă lege, ce va “ierta” milioane de imigranți ilegali de deportare. Ar câștiga alegeri și fără tema migrației, e sigur de asta: “lenjeria roz îmi e de ajuns ca să fiu reales”.

Arpaio însuși e un produs al migrației. Părinții, italieni sută la sută, s-au stabilit pe Coasta de Est la în prima jumătate a secolului trecut. Maică-sa a murit când l-a născut. Joe a fost pasat de la o familie de italieni la alta, cât taică-su își creștea afacerea. A deschis mai întâi un mic magazin, apoi încă două. “Tata [devenise] american, dar era foarte pro-italian. Singura dată când am văzut un meci de baseball a fost când m-a luat din Massachusetts la New York, pentru a-i vedea pe cei de la New York Yankees. Singurul motiv pentru care m-a dus să-i văd a fost pentru că era un faimos jucător italian, pe nume Joe DiMaggio, și Phil Rizzuto, tot italian. Când mergea să cumpere pantofi, trebuiau să fie pantofi italieni. Dar iubea țara asta.”

Vorbește rar și apăsat, își încleștează pumnul când zice “I fight with…” Are un nas rotund, gușă pleoștită, sugrumată de guler, freza pe-o parte, urechi șifonate. Joe Arpaio nu vorbește bine nicio limbă străină, nici măcar italiană; dar se încruntă, și oamenilor le place să-l vadă așa, pus pe fapte mari, ca într-un veșnic afiș electoral.

Fotografii de Deanna Alejandra Dent (FB: http://on.fb.me/1HJ4Aqs)
O variantă a acestui articol a fost publicată în Opinia studențească