filme porno
filme xxx
filme porno romanesti
filme xxx
filme porno romanesti
filme xxx
filme porno romanesti

Portret de revoluționar

VJ300 copy

Foto: Marin Raica

Poveștile revoluționarilor au deja luciul perfect al episoadelor de război. Au fost zise de atâtea ori, că frazele s-au lipit una de alta și nu-i loc de întrebări suplimentare. Tot ce-a fost ciudat e acum mister deplin. Fiecare face ce-a făcut dintotdeauna: diversioniștii se plimbă pe acoperișuri și trag, securiștii înjură printre dinți, bat oameni și-i aruncă în grămezi, morții continuă să moară. E plin de personaje fără nume care-și spun replicile. “Și atunci i-am zis…”, apoi fiecare dispare spre Intercontinental, spre televiziune, spre Jilava, pe unde are treabă fiecare. Continue reading

“Câțiva hackeri pot fi la fel de puternici ca o mie de soldați”

În 1995, când a fost arestat pentru atacul asupra serverelor Banca d’Italia, Raoul “Nobody” Chiesa făcea parte din elita hackerilor lumii. Ca și Julian Assange sau Kevin Mitnick, era un puști curios, care învăța cucerind. Polițiștii, judecătorii și tribunalele l-au speriat rău și s-a transformat curând într-un așa-numit “hacker etic”, specializat în securitatea informației.

Îi întâlnește pe hackerii de azi la tot felul de evenimente și vede cât de mult s-a schimbat lumea asta. S-au dus vremurile romantice. Furia și banii sunt, în ziua de azi, principalele motoare ale hacking-ului, explică Chiesa. Continue reading

Din învățăturile unor biologi suedezi pe pășuni românești

anna_tommyPentru doi biologi suedezi, pășunile din munții României sunt un soi de paradis pierdut. De vreo nouă ani, Anna Dahlström și Tommy Lennartsson vin aici să cutreiere munții, să pună paradisul ăsta în hărți și să învețe de la țăranii români cum poate fi îmblânzit pământul, fără a-i pierde seva. Și, dacă se poate, să recupereze ceva din propria istorie. 

Un lucru nu pricep Anna și Tommy: de ce autoritățile române caută să aplice la milimetru directive europene luate de-a gata și le zic țăranilor că habar n-au să facă agricultură. La urma urmei, regulile prefabricate sunt făcute de țări precum Suedia, care acum au dat de probleme mai mari. Continue reading

A doua zi am fost mulți

Sunt într-un tren care taie România de la sud la nord, într-o beznă perfectă. Dar trenurile nu zic întotdeauna adevărul. La ora asta sunt încă oameni în piețele orașelor mari, au la ei sticle și bat cu ele asfaltul într-un ritm știut. O bătaie pentru „uniți”, alta pentru „salvăm” și încă trei pentru „Roșia Montană”. Alți oameni, câțiva, se învârt prin livinguri imense și bat cu degetele în canapele, a neliniște. Ar fi trebuit să se termine de-acum, nu? În orice caz, ar fi trebuit să fie puțini și să nu știe nici dracu’ de ei. Dacă ies și săptămâna asta? Dacă ies și săptămâna cealaltă?

Primul protest din viața mea a fost la Iași, după vreo lună de facultate. Șeful de cămin ne-a zis că n-o să mergem la cursuri și c-o să ieșim în fața universității, c-o să purtăm banderole albe și c-o să cerem burse, camere decente și alte chestii. Pe vremea aia aveam apă caldă în două dimineți din săptămână și foloseam găurile din parchet pentru a depozita mesaje pentru studenții din viitor. Mi s-a părut mișto că șefului de cămin îi păsa de noi, ăia de azi.

Am rupt un tricou alb și ne-am făcut banderole; era un tricou vechi, oricum nu-l mai purtam. A doua zi am fost mulți. Mi-au plăcut liderii noștri. Erau strânși în balconul Casei de Cultură a Studenților, purtau geci cam ca ale noastre și vorbeau cu vreo zece mii de studenți deodată. Erau curajoși și buni, țineau cu noi, iar noi eram uniți și ziceam că nu cedăm. Greva s-a terminat după câteva zile de negocieri. După vreo lună, poate două, am primit saltele noi, din alea groase. Unii le-au lăsat în țiplă o vreme, ca să se dea cu ele pe derdeluș. Căminele și bursele au rămas aceleași, apa caldă a curs după același program. N-a fost nicio tragedie, nu se moare din atâta. Dar pentru liderii noștri a fost chiar bine. Au început să poarte costume, au candidat pentru funcții mari, iar când n-au candidat au fost numiți.

După aia m-am făcut un cinic nenorocit care nu crede în proteste. Treceam pe lângă coloane de cetățeni cu șepci colorate, atârnați de pancarte făcute la școala de scris pancarte. Erau mesaje cuprinzătoare, utile și la greva următoare. „Vrem să muncim!”, „Jos guvernul mincinos!”, dintr-astea. Profesioniști ai grevelor țipau de pe scenă la ei, cei de jos, și-i aranjau pe culori. De oamenii de sub șepci îmi era milă, și puține lucruri sunt mai nasoale decât mila.

Am trecut zilele trecute pe la Universitate. Am stat pe asfalt, era cald, chiar bine. O bătaie pentru „uniți”, alta pentru „salvăm” și încă trei pentru „Roșia Montană”. Nu mi-era milă de nimeni de-acolo. Nu erau lideri care să țipe la ei, nu le împărțise nimeni șepcuțe ridicole, nu le promisese nimeni nimic. Erau acolo să salveze ceva și salvaseră, chiar înainte să-și dea seama.

Din viaţa unor porumbei de presă

p6Primul a fost Vasile, un porumbel alb şi şchiop. Astă primăvară, Marian Cioroabă l-a ademenit spre chioşcul lui de la Piaţa Aviatorilor, i-a presărat firimituri pe o revistă şi, uşor-uşor, Vasile s-a pus pe picioare. Cînd a venit vremea, Vasile şi-a luat nevastă şi a adus-o la masă. S-au strîns apoi vreo zece porumbei graşi, o parte dintre ei se bat pe boabele puse pe „Enciclopedia Larousse – Sănătatea inimii, sângelui şi plămînilor”. Continue reading

Râsul femeii de serviciu


9781400033560_custom-4abe5253b7b9a0c0c58f8c237aacdef3da3a8ab9-s6-c30
Pe când lucra în redacția The New Yorker, jurnalistul și scriitorul Calvin Trillin era pândit de o teamă: aceea că vreo femeie de serviciu i-ar descoperi primul draft. Și-o imagina cum ia foile de pe birou și le citește colegelor: „Ascultați chestia asta! Tipul ăsta se crede scriitor!”. În continuarea coșmarului lui Trillin, doamnele de la curățenie încep să râdă zgomotos și să dea cu periile de praf de birouri.

Trillin spune că primul său draft începe într-o engleză rezonabilă, însă continuă din ce în ce mai neglijent. Notează acolo toate ideile care-i trec prin cap după ce termină de documentat un subiect, fără vreo ordine anume. Mărturia lui apare într-o colecție de interviuri intitulată The New New Journalism* , în care autorul Robert S. Boynton discută cu 19 maeștri ai nonficțiunii de peste Ocean despre experiențele lor în adunarea informațiilor și așezarea lor într-o poveste.

Fiecare își toarnă chinul într-un tipar unic și-și finisează cu grijă ciudățenia de-a lungul carierei. De exemplu, Gay Talese, autorul unuia dintre cele mai complexe portrete publicate vreodată – Frank Sinatra Has a Cold (Esquire, aprilie 1966), ia un creion și un caiet cu foi galbene, liniat, și încearcă să scrie o frază. Folosește litere mari, de tipar. Se plimbă prin această primă înșiruire de cuvinte, rescrie, încearcă să mai așeze una după. După primele două zile, are șase fraze compuse din majuscule.

După ce ajunge la cinci astfel de pagini de mână, Talese le transcrie cu ajutorul unei mașini electrice de scris. Se îngrijește de fiecare dată să lase trei spații între rânduri. Editează și rescrie până obține o singură pagină de care e mulțumit. Ia foaia, o pune pe perete și trece la următoarea. Pe vremea în care avea un birou mai mare, obișnuia să studieze foile din celălalt colț al camerei printr-un binoclu, pentru a vedea cum curg frazele, cum se mișcă scenele.

Nici Richard Preston nu se bazează prea tare pe muze: lucrează săptămâni în șir la câte-un lead lemnos, îl rescrie și de 30-40 de ori, apoi îl aruncă. Scrie un lead nou și-l aruncă și pe acesta, decide să se apuce de cu totul altceva, o bucată de la mijloc. Când izbutește să încheie primul draft, are un șoc. Discuția lui Preston cu Dumnezeul cinic al scriitorilor decurge astfel: „N-am pic de talent. Trebuie să fi suferit vreun atac cerebral, mi-am pierdut abilitatea de a folosi cuvintele. Sunt un impostor! Uită-te numai la chestia asta!” Nu îndrăznește să arate nimănui primele rezultate ale muncii sale și spune că nu poate pretinde niciunui editor să scoată ceva publicabil de acolo. Mai demult, când încă se încumeta să le arate primul draft, editorii începeau să intre în panică.

Pentru a trece peste un moment de blocaj, Jonathan Harr ia trei săculeți cu fasole uscată și începe să jongleze cu ei. E extrem de important să reușească să le învârtă în aer până ajunge la un număr magic, iar dacă scapă una știe că urmează o zi grea de scris.

După ce-și trece notițele în computer și fix înainte să se apuce de scris, Susan Orlean intră într-o frenezie a gătitului. Prepară mâncăruri complicate, ce necesită prăjeli, fierturi la diferite temperaturi, mult timp. Orlean consideră că scrisul se aseamănă cu gătitul, în sensul că fiecare rețetă e distilată prin cel care-o pune în cratiță.

Gama chinurilor și extravaganțelor jurnalistico-scriitoricești e extrem de variată, iar fiecare rând devine un martor tăcut. Niciunul dintre ei nu lasă însă jongleriile, fricile și mirosul de tocăniță să inunde pagina publicată.

* Robert S. Boynton, The New New Journalism. Conversations with America’s Best Nonfiction Writers on Their Craft , Vintage Books, 2005

Versiunea pentru Kindle e disponibilă pe Amazon.com

Cu litere mici de tipar

S28C-113050718220_0001

S28C-113050718220_0002

S28C-113050718220_0003

S28C-113050718220_0004

S28C-113050718220_0005

S28C-113050718220_0006

S28C-113050718220_0007

Într-un sediu aseptic de bancă de la Iancului am aflat că nu mai pot scrie de mînă. Am desenat la viața mea zeci de mii de bastonașe, am umplut caiete dictando dublu liniate, am desenat codițe perfecte pentru “a” și “e”, am luptat pentru “bine” și “foarte bine”, ca să mă fac acum de rîs în fața unei doamne casual de vîrstă incertă.

Un contract pentru card are vreo patru foi și trebuie completat în mai multe exemplare, dar de fapt nu-i mare brînză: sînt doar cîteva spații lăsate pentru subsemnatul, plus cîteva căsuțe de bifat. Încep cu destul curaj, dar după cîteva cuvinte simt o durere vagă la încheietură, și literele se schilodesc și se ascut și se îngrămădesc. Nu se înțelege, așa că îngroș un “o” și răsucesc un “ș”, dar evident că mai rău fac și tai cuvîntul cu totul.

Mă ia o căldură, sînt puține lucruri mai îngrozitoare decît să ceri un nou exemplar de contract unei doamne de vîrstă incertă, într-un sediu de bancă. Trăiesc aceeași rușine ca în după-amiaza aia din vara lui 2005, cînd m-am dus să iau pașaportul cu viză de Belgia, pentru a călători ca student Erasmus. De dincolo de gemulețul securizat al consulatului, o angajată s-a oprit, a răsfoit dosarul și a zis că-și cere scuze, dar cică să completez din nou formularele și să revin mîine, pentru că domnul consul n-a reușit să descifreze adresa trecută de mine. Din cauza acelui rînd scris de mînă am mai rămas o noapte în București. Ai mei au aflat, desigur, că birocrația europeană mă amînase.

Azi nu mai trebuie viză pentru Belgia, dar nevoia de carduri a crescut semnificativ. Femeia de la bancă îmi zice că nu-i nimic, mai toată lumea care trece pe aici are probleme cu scrisul de mînă. Degetele majorității s-au lipit de tastaturi și touchscreenuri, iar pixurile au rămas doar pentru a semna cîte o hîrtie scoasă la imprimantă. Declarațiile pentru poliție ce mai sînt de mînă, dar mai bine te lipsești.

Un ziarist contemporan mai e obligat să recurgă la carnețel și pix doar cînd n-are voie să înregistreze sau reportofonul îi dă pe-afară. Eu, cel puțin, așa procedez. De fiecare dată, notițele îmi dau bătăi de cap: mă poticnesc, așa că trebuie să mă concentrez enorm pentru a nu sări bucățile importante de declarație. Chiar și atunci cînd am fraze complete, trebuie să le transcriu repejor, pentru că încep să se deșire imediat ce se învechesc. Însemnările vechi devin colecții de cuvinte fără sens. Găsesc “a”-uri sparte la stînga sau la dreapta, “r”-uri prea apoase, “u”-uri umflate, “n”-uri lungite sau ascuțite, “l”-uri cu sau fără buclă. Problema n-ar fi atît scrisul oribil, cît faptul că aceeași literă se lățește și se ascute de la un rînd la altul, iar rîndurile fug în sus cînd se apropie de dreapta paginii.

Eram în clasa a doua, după o dictare, cînd învățătoarea ne-a zis Sorinei și mie să ne ridicăm. Evoluasem enorm la caligrafie și acum ținea să ne dea exemplu. Făceam pe vremea aia litere cărnoase și egale, mai mare dragul. Sorina a continuat să scrie frumos, eu m-am culcat pe-o ureche. Am pierdut multe jumătăți de punct și a trebuit să trag din greu pentru zece pe linie. Printr-a cincea am hotărît să revoluționez arta caligrafiei și am hotărît să scriu cu litere mici de tipar, dezlegate. O vreme am exersat la teme, așa am reușit să țin pasul la ore. Am renunțat tocmai într-a opta, cînd profa de română a zis că o asemenea grozăvie va fi considerată semn la examenul de admitere și că aș putea fi notat cu 1. Pus să aleg între lupta pentru caligrafia de tipar și liceu, m-am arătat laș.

N-am habar dacă am pierdut ceva în epoca digitală. Știu doar că n-am putut niciodată gîndi un articol cu o coală în față. Mi-e drag fontul Times New Roman de dimensiunea 14, prefer vizualizarea la 120%. Scriu textul ăsta pe tabletă, în tren. Programul imită o foaie galbenă de caiet, liniată dublu și egal în stînga, cu roșu. Literele seamănă cu cele pe care le pictam pînă-ntr-a opta, în vremea revoluției personale, doar că sînt culese dintr-o tastatură virtuală, ce păcănește veridic. O să-l transcriu după aia în carnețelul meu verde, cu plăcerea perversă că voi fi singurul care va putea să-l citească, iar după o vreme și mie o să-mi sune străin.

CURTEA DE ARGEŞ-MIOVENI. 46 de kilometri despart hăul crizei de bunăstare

Mioveni. Foto: Răzvan Vălcăneanţu

Mioveni. Foto: Răzvan Vălcăneanţu

Mioveniul, localitate ridicată în comunism, a depăşit deruta de moment a capitalismului. Curtea de Argeş rămâne îngheţată în propriul trecut.

Se zice că Mioveniul e primul oraş din România care a ieşit din criză. Reţeta sa de succes e simplă: au venit nişte francezi, au făcut o maşină ieftină şi au vândut-o bine, mai ales în străinătate. La câteva zeci de kilometri distanţă, Curtea de Argeş îşi continuă căderea începută imediat după Revoluţie. Mulţi angajatori au dispărut, iar întreprinderile rămase riscă să fie puse pe butuci de acţionari “aventurieri”. EVZ vă propune două perspective asupra României de azi, imagini din două oraşe comparabile ca număr de locuitori, dar cu destine paralele. Continue reading

Miracole pe strada H (II)

1_mike_folloNehotărîre în SUA: lecţii de supravieţuire sau lecţii de tragere?

Ajah are azi un exerciţiu la şcoală: trebuie să alerge spre un colţ cît mai ferit al clasei, să-şi închidă imediat telefonul mobil, să-şi potrivească pauzele de respiraţie şi, mai ales, să nu mişte. În timpul ăsta, profesorul încuie uşa şi apoi priveşte peste bănci, pentru a fi sigur că toţi elevii sînt invizibili pentru un om care ar căuta o ţintă prin gemuleţul uşii. În tăcerea de azi, cîţiva paşi străini pe culoar ar fi la fel de înfricoşători ca o rafală de mitralieră. Continue reading

Miracole pe strada H (I)

roxbury2Un oraş american caută o nouă reţetă împotriva violenţei stradale.

Gabriel întîrziase la biserică şi ştia că maică-sa îl aşteaptă, aşa că urca grăbit pe Bulevardul Humboldt şi n-a văzut maşina care încetinise în dreptul lui. Era 7 şi 10 seara, iar repetiţiile pentru cor probabil că începuseră deja. Băiatul a ajuns la intersecţia cu strada Homestead şi se pregătea să traverseze. Glonţul i-a trecut prin stomac, i-a perforat intestinele şi s-a oprit într-un muşchi al spatelui. Continue reading

filme porno romanesti filme porno filme porno filme xxx filme xxx filme xxx filme porno romanesti xnxx