Portret de revoluționar

Poveștile revoluționarilor au deja luciul perfect al episoadelor de război. Au fost zise de atâtea ori, că frazele s-au lipit una de alta și nu-i loc de întrebări suplimentare. Tot ce-a fost ciudat e acum mister deplin. Fiecare face ce-a făcut dintotdeauna: diversioniștii se plimbă pe acoperișuri și trag, securiștii înjură printre dinți, bat oameni și-i aruncă în grămezi, morții continuă să moară. E plin de personaje fără nume care-și spun replicile. “Și atunci i-am zis…”, apoi fiecare dispare spre Intercontinental, spre televiziune, spre Jilava, pe unde are treabă fiecare.

Ditamai istoria nu știe cum să procedeze cu revoluționarii, așa că noi ne-am propus mult mai puțin. Tot ce vrem e să-i arătăm, la aproape un sfert de secol de atunci. Fotoreporterul Marin Raica lucrează la o serie de portrete ale oamenilor acelor zile, iar eu încerc să le rezum revoluțiile.

 

Traian Vasu (69 de ani): “Ce pizda mă-sii, ăștia au schimbat stema și au pus un cerc albastru!”

Foto: Marin Raica

“Când m-a lovit mai tare, am desfăcut mâinile și mi-a căzut pâinea, aia pe care am băgat-o după curea. Dom’le, când a căzut pâinea, au început să dea cu picioarele: “Ia uite nemâncații, nenorociții, cine vrea să-l dea jos pe Ceaușescu!” Și râdeau în gura mare. Mi-am zis: “Futu-vă muma-n cur, dacă scap, niciunul din ăștia nu scapă!” În arest, jos, te băga înăuntru și te arunca peste alții. Și zicea: “Fața în jos, mâinile la ceafă!”. Mă aruncase peste unul solid și peste unul mai slăbuț.”

“Am leșinat. M-am trezit când m-oi fi trezit, cu fața pe mozaicul ăla, lângă perete. Mai aducea din când în când pe câte unul și-l arunca. Când am ajuns eu, era plină cam pe-un sfert, după care se umpluse [sala] aproape de tot. Cam după o jumătate de oră, o oră, a adus-o și pe fată. Văzusem o fată, avea un palton de culoare deschisă, că încă mai vedeam cu ochiul ăsta, am zis că poate e ea. Sperasem până atunci că i-a dat drumul și a lăsat-o să se ducă acasă. A stat și ea cu fața în jos, după care a întors capul. Când a întors capul, am văzut că ea e.”

“Când am coborât din mașină și am văzut că vin dinspre Giurgiu mașini cu steaguri, dar cu o gaură în steag prin care se vedea albastru, mă gândeam: “Ce pizda mă-sii, ăștia au schimbat stema și au pus un cerc albastru, ăsta nu-i steagul României… Când treceau, am văzut că de fapt nu mai aveau stemă. Steagul fâlfâind, se vedea albastru prin gaură.”

“Hai la Piața Aviatorilor! Am coborât acolo… Tot circ, dom’le, circ total! Trăgeau cu mitraliere, cu automate, cu tot ce vreți. Era o vilă foarte frumoasă, și de pe ea trăgea unul cu o pușcă de tir. Din când în când, se auzea câte un pocnet. Nu rănea pe nimeni, dar trăgea. Ăștia toți trăgeau în ăla. După cinci minute, nu mai trăgea de aici, trăgea de pe consulatul rusesc. După care de acolo iar venea încoace. Au terminat sute de mii de cartușe. Și l-am întrebat pe un căpitan: “Dom’le, de ce trageți în ăla, de ce nu-i chemați pe ăștia de la antitero?” “Nu ne învăța dumneata pe noi!” Nu vă învăț, dar stricați muniția, asta costă. La 5 au terminat muniția și au zis: “Dacă rămâneți, rămâneți fiecare pe cont propriu, noi nu vă mai putem apăra!” Ei nu se puteau apăra pe ei…”

“Vine la un moment dat dinspre Arcul de Triumf o arătare. Ce era? Un tanc care de-abia mergea, dar era pe el atâta lume, majoritatea țigani, că nu știai ce e. Ăștia îl ridicau în slăvi pe un infanterist care ieșea din turela tancului, râzând și dând mâna cu toată lumea. M-am dus lângă el acolo și i-am zis: “Bă nene, intră în dispozitiv, că nu știi cu cine ai de-a face!” Și ăsta: “Păi ce, am câștigat!” I-am zis: “Niciodată nu ai câștigat o luptă înainte de a începe!” Am dat așa din mâna, “lăsați dracu’!”, și am plecat acasă”.

 

Adrian Stănescu (59 de ani): “Majoritatea revoluționarilor au probleme la colon, la plămâni, la gât” 

“Nu duceam lipsă de nimic, eram un fel de Becali la vremea aia. Nu stăteam la cozi, dar mă durea când îi vedeam pe săracii oameni. Mi-era milă de societate. Îmi doream libertatea de exprimare, să nu mai simt în aer microbul de comunism. Când mergeam pe lângă CC, simțeam miros de îmbâcseală, nu puteam să mai respir.”

“Veneau manifestanții care fuseseră la miting. Se spărsese mitingul. Și-i alergau scutierii. Și noi la statui ne-am întâlnit cu scutierii față în față. Aia a fost prima bătaie pe care am luat-o de la scutieri. După care, ca să scăpăm de teroarea care s-a produs la statui, ne-am deplasat spre Dalles. Și am stat la intrarea în pasajul subteran, chiar în față la restaurantul Pescărușul. Acolo am făcut baricada de la Dalles, am luat mesele și scaunele de pe terasă de la Dunărea, am luat cărucioarele de la aprozar, a mai venit un camion de la Poșta Română, o salvare de la medico-legal sau nu știu de la ce spital”.

“Eu am făcut parte din comisia care a negociat cu Senatul României în ’92 pentru titlul de luptător. Și am zis: “Dom’le, rănitul trăiește datorită mie, că eu l-am dus la Colțea!”

“Majoritatea revoluționarilor au probleme la colon, la plămâni, la gât. Mie Spitalul Militar mi-a pus așa diagnosticul: “Substanță chimică neidentificată în sânge””.

Marin Raica mai lucrează, împreună cu Ioana Cârlig, la un proiect fotografic independent despre fostele zone industriale ale României. Pentru asta, și-au propus să călătorească doi ani prin țară, în căutare de povești. Detalii despre Post-Industrial Stories și modalități de a susține acest proiect pe postindustrialstories.com.