filme porno
filme xxx
filme porno romanesti
filme xxx
filme porno romanesti
filme xxx
filme porno romanesti

„Poţi substitui cimpanzeii Mike şi Jim cu indivizi din politică”

Coaliţiile şi trădările apropie politica umană de cea animală. Liderii sălbăticiei sunt aleşi totuşi prin ceea ce specialistul în etologie Carmen Strungaru numeşte „mai mult decât un vot”.

Animalul politic există – la modul cel mai propriu – de când lumea, iar pe malurile Dâmboviţei găsim doar întrupări ale acestei „sălbăticiuni” cu porniri de lider. Societăţile animale îşi caută dintotdeauna conducători nu neapărat puternici din punct de vedere fizic, cât mai ales psihic. În lumea cimpanzeilor, împotriva liderului care devine agresiv se formează adevărate coaliţii – arată, într-o inedită analiză a campaniei electorale, conf. univ. dr. Carmen Strungaru, de la Facultatea de Biologie din cadrul Universităţii Bucureşti, specialistă în etologie.

Vorbim despre o ştiinţă care se ocupă cu studiul comportamentului diferitelor specii, comportament determinat de zestrea genetică provenită de la rude mai apropiate sau mai îndepărtate. De la coaliţiile şi trădările cimpanzeilor până la politica noastră, cea de toate zilele, nu sunt de făcut prea mulţi paşi.

Dezbaterile n-au de-a face, de cele mai multe ori, cu vorbele. Spectatorul e mult mai impresionat de o privire sau un gest, decât de programe economice. E mai atent la detaliile ce ţin de comportament, deoarece ştie că limbajul trupului nu-l poate păcăli. Ion Iliescu, de exemplu, a fost huiduit imediat după Revoluţie pentru că dădea din mână în timp ce vorbea de la balcon, şi amintea astfel – deranjant – de ticul predecesorului său.

Iar după celebra întâlnire de la Cluj, dintre liberalul Crin Antonescu şi Traian Băsescu, analiştii au discutat mai mult despre privirea concentrată a actualului preşedinte decât despre replici acide. Politica nu e neapărat despre vizite la Moscova şi filmuleţe analizate atent, ci despre comportamente vechi de când lumea.

EVZ: Cu ce se ocupă etologia?

Carmen Strungaru: Etologia se ocupă cu studiul comportamentului, pornind de la datele biologice, genetice şi filogenetice ale individului, speciei în cauză. Cu alte cuvinte, porneşte de la ideea că, pe lângă mediu, comportamentul este determinat clar de zestrea genetică şi de moştenirea unor trăsături provenite de la diferite alte specii cu care specia se înrudeşte mai îndeaproape sau mai distanţat.
O ramură specială a etologiei este etologia umană, care a extins aceste cercetări, incluzând specia umană şi, bineînţeles, făcând o analiză a comportamentului raportat la comportamentul speciilor de primate existente astăzi, dar nu numai. Multe elemente comportamentale umane le regăsim nu neapărat la primate, ci la carnivore, păsări, specii îndepărtate filogenetic. Se găseşte o filiaţie pentru respectivele comportamente. Important de reţinut este că etologia se centrează pe date nu atât achiziţionate cultural, cât biologice. Asta a fost în formula sa iniţială. Sigur că acum lucrurile s-au extins foarte mult, nu mai există graniţe atât de bine delimitate, aşa încât sigur se poate vorbi şi despre origini biologice ale unor procese culturale, ale proceselor de creaţie culturală, cultură materială, cultură spirituală.

Putem găsi rădăcini naturale şi în politică sau e o activitate ce ţine doar de achiziţii culturale?

Categoric există rădăcini biologice pentru un comportament politic. Acum depinde cum defineşti politicul. Dacă-l defineşti drept un complex de acţiuni, atitudini, coaliţii, trădări, lupte, în vederea conducerii singulare sau într-un grup a comunităţii din care respectivul individ face parte, găsim astfel de lucruri la mai toate societăţile animale, unde există o ierarhie socială.

Ierarhia asta socială presupune nu strict forţă fizică, ci cu precădere forţă psihică, capacitate de îndrumare a grupului, de apărare a grupului. Din cauza asta, spre exemplu, în grupările animale, un individ foarte agresiv nu are mari şanse să rămână mult timp lider de grup, chiar dacă la un moment dat ocupă această poziţie. De ce? Pentru că indivizii inferiori lui la un moment dat formează coaliţii, susţin un challenger care reuşeşte să-l îndepărteze. Nu sunt apreciaţi cei foarte agresivi, ci cei foarte abili în a proteja grupul. De fapt asta e funcţia principală a unui lider sau a unei grupări de lideri.

Se desprinde din ceea ce-mi spuneţi existenţa unui animal politic, în sensul propriu.

Da, exact. La cimpanzei – există o lucrare foarte interesantă a lui Frans de Waal, care chiar aşa se cheamă, „Politica cimpanzeilor”, şi pe care dacă o citeşti astăzi, poţi să dai nume din politica noastră actuală diferitelor personaje din carte. Fără ca asta să aibă vreo conotaţie peiorativă. Pur şi simplu poţi substitui cimpanzeii Mike, Jim sau John cu indivizi din politica umană, românească, actuală sau a oricărui alt stat din oricare alt timp. În esenţă, tacticile, modul de interacţiune şi rezultatele sunt cam aceleaşi.

Puteţi să-mi daţi câteva exemple? Adică personaje politice şi trăsături pe care le putem recunoaşte în lucrarea respectivă.

Păi cel mai frecvent în ceea ce-i priveşte pe cimpanzei sunt coaliţiile. Există un individ alfa, dar acesta nu se menţine foarte mult timp pe poziţie dacă nu are alţi indivizi – masculi şi mai ales femele – care să-l susţină. Care, în cazul confruntării cu un alt individ care vrea să acceadă la conducerea grupului, să participe şi să ţină partea individului alfa.

E mai mult decât un vot, pentru că, în general, noi mergem şi votăm odată la patru ani, la cinci ani, după care ne vedem de treabă şi – cu excepţia unor momente foarte tensionate, cruciale, în care ieşim în stradă -, îi lăsăm să se păruiască în parlament, în guvern, în televiziuni. Ne uităm aşa la ei, suntem simpli spectatori. Fiecare are comentarii, frustrări, nemulţumiri, dar nu şi o acţiune directă.

Membrii grupărilor de cimpanzei, ca şi cei ai grupărilor umane tradiţionale – tribale, săteşti -, sunt participanţi activi la toate fenomenele astea. Nu pot, pur şi simplu, să stea pe o băncuţă în faţa colibei şi să zică: „Ai auzit ce-a făcut cutare?”. Imediat se duc şi interacţionează, discută, îl dau jos cu forţa, cu binele, cu răul, pe cel care-i nemulţumeşte şi îşi aleg un alt individ să-i conducă.

Un fel de lovituri de stat…

Categoric! Şi în cartea lui Frans De Waal este descrisă o astfel de situaţie, cum de altfel este descrisă şi în cartea lui Jane Van Lawick-Goodall, „În umbra omului”: la un moment dat apare un mascul tânăr, agresiv, care îndepărtează vechiul lider al grupului, dar nu realizează coeziunea membrilor grupului în jurul lui, tuturor le e frică de el şi, dacă ţi-e frică, te supui pe faţă şi complotezi în spate. Cam asta e situaţia.

DIN CUŞCĂ ÎN CUŞCĂ
La Cluj, Băsescu avea o privire încolţită, era la pândă

Vorbeaţi, într-o lucrare a dumneavoastră („The Word to the Wise: Proverbs and the Patterns of the Mind”, semnată împreună cu Wulf Schiefenhoevel – n.r.), despre neîncrederea în limbaj, tocmai ca parte a bagajului de înţelepciune al omenirii. Privim la spectacolul politic din campanie şi vedem că limbajul e folosit din plin, în forme cât mai colorate. Cât de mult mai contează gesturile?

O să râzi: în primul rând, una dintre teoriile foarte solide cu privire la motivaţia apariţiei limbajului a fost că limbajul a apărut din nevoia de a disimula, de a trişa, de a minţi. Pe tema asta, dacă vrei, numai din înţelepciunea populară şi din modul în care vorbim în viaţa de zi cu zi, ai „n” formule. Între acestea e una care-mi place mie foarte mult, ar fi: „trebuie să ne vedem să vorbim între patru ochi”. Păi cum Dumnezeu să vorbim aşa, doar nu vorbim cu ochii. Vorbim cu două guri, ascultăm cu patru urechi… Asta spune foarte clar că, de fapt, ca să avem încredere în comunicare, trebuie să ne vedem interlocutorul în momentul comunicării.

Şi cu asta sărim la întrebare: cât mai contează restul? Păi ce vrei mai mult decât faptul că la nemaipomenita întâlnire de la Cluj între Băsescu şi Crin Antonescu, dacă te-ai uitat pe televiziuni pe urmă, ai observat că în afară de poanta „Cu care barcă mai pleci, nene?”, comentatorii n-au avut altceva de discutat decât privirea lui Băsescu. Era o privire încolţită şi la pândă. Asta au analizat, asta a spus toată lumea. De ce? Pentru că, într-adevăr, privirea lui Băsescu era una foarte atentă, foarte concentrată, să nu scape nimic şi să reacţioneze la moment, iar asta e ceea ce impresionează în primul rând. Putea să se uite aşa şi pentru că intrase în platou tigrul, n-avea importanţă. Avea o privire care era autoexplicativă şi care a impresionat mult mai mult decât toată tiribomba aceea pe care au desfăşurat-o verbal.

Un experiment de campanie

A contat mai mult decât tot ce s-a spus…

Cu siguranţă! Am făcut un studiu la alegerile din 1996, un studiu foarte frumos şi care a avut succes şi în America. Am vrut să-l reluăm acum şi să-l dezvoltăm, dar nu s-a putut. Am luat şi-am filmat dezbaterea cu cei 16 candidaţi. Împreună cu un coleg care a murit între timp, James Schubert, am luat pe urmă fotografii şi scurte secvenţe de discurs.

S-a ales din acestea fragmentul cel mai neutru din punctul de vedere al unghiului de filmare, al apropierii de subiect, al tipului de discurs, în aşa fel încât să fie cât mai omogen. Şi s-au făcut nişte formulare care s-au dat unor subiecţi din America, din Indonezia şi din Papua Noua Guinee. Pentru Indonezia şi pentru Papua Noua Guinee am făcut eu formularele respective.

Le-au fost prezentate aceste secvenţe şi nu li s-a spus: „votaţi!”, ci au fost întrebaţi cum li se par diverşii indivizi din punctul de vedere al atractivităţii, al stării de sănătate, al forţei. Tot felul de elemente din acestea care în final au făcut un total şi care nu puteau fi construite decât pe baza aparenţei vizuale. Sunt oameni care habar n-aveau cine e Emil Constantinescu sau Nicolae Militaru sau Ion Iliescu, care habar n-aveau o boabă din limba română, care habar n-aveau că ăştia erau candidaţi la preşedinţie în România. Pur şi simplu se uitau la 16 bărbaţi – mai întâi la fotografiile lor şi apoi la aceste secvenţe.

Culmea este că rezultatele chestionarelor au dat aceeaşi ordine pe care am obţinut-o noi la alegeri!

Asta e extrem de interesant.

A fost şocant! Bine, ne aşteptam să fie ceva de genul ăsta, dar nu ne aşteptam să fie atât de bine. Cu o singură excepţie: a fost unul dintre candidaţi care în exterior a primit o poziţie mult mai bună decât a primit în realitate la noi – Gyorgy Frunda.

Intervenea clar aici un factor important.

Exact. În rest, totul a fost superb. Şi atunci sigur că aspectul, charisma, modul în care priveşti, în care comunici, în care gesticulezi, în care te controlezi contează enorm, mult mai mult decât mesajul pe care-l spui. Asta doar dacă-ţi vin pe urmă şi-ţi trăncănesc şapte televiziuni – „păi vedeţi c-a spus X”, de abia atunci zici: „stai, mă, că mie-mi plăcea, dar a spus prostii”. Dar, după cum vedem, televiziunile spun: „Aţi văzut cum s-a uitat?”, nu „Aţi văzut ce-a spus?”. Deci merg tot pe acest principiu.

De exemplu, între candidaţii de atunci era şi Nicolae Manolescu, un om cât se poate de interesant, intelectual de rasă. N-a contat ce-a spus, a vorbit chineza, deşi a spus lucruri mult mai de substanţă decât marea majoritate a candidaţilor. Este un om necharismatic ca politician. N-a contat, n-a fost văzut, nici nu i-au ţinut minte numele.

DESPRE CHARISMĂ
Emil Constantinescu în 96, un Hamlet nereuşit

Cât contează educarea candidatului şi cât contează moştenirea sa naturală în această prezentare?

Ştii cum e povestea: foarte mulţi oameni fac Institutul de Teatru şi Cinematografie. Dintre aceştia, câţiva sunt mari actori. Dar, în principiu, sunt mari actori pentru că au avut ceva de la bun început, şi acel ceva a fost cizelat. Cu alte cuvinte, charisma este ceva natural şi care, sigur, prelucrat, cizelat, poate să crească. Ceea ce se poate face prin educaţie, prin exerciţiu, este să reduci un pic lipsa de charismă, nu neapărat să creşti charisma. Adică bici nu poţi să faci din orice, dar poţi să transformi materia primă un pic, să nu mai fie atât de amorfă şi de antipatică.

Dacă mai ţii minte, după Revoluţie imediat, a ieşit Ion Iliescu să vorbească din balcon mulţimii şi mulţimea era furioasă. Era acel „Iliescu să rămână, dar să nu mai dea din mână!”. Putea să le spună Iliescu şi că vom zbura cu racheta pe satelitul 14.016 al lui Marte, ceea ce auzea şi vedea lumea era faptul că dădea din mână. Sunt lucruri care contează foarte mult şi care sunt filogenetic mult mai vechi decât vorbirea articulată, comunicarea prin limbaj, sunt mult mai bine fixate şi ai mai mare încredere în ele. Pentru că sunt mult mai greu de disimulat.

Îţi trebuie, repet, ani de artă teatrală pentru a intra în pielea oricărui personaj, fără a se simţi că eşti actorul X care joacă personajul Y. Sunt foarte greu de mascat nervozitatea, teama, iritarea, agresivitatea, lipsa de onestitate, sunt lucruri care se văd fără să scoţi un sunet. Şi avem gene antrenate să percepem astfel de lucruri. De asta vrem să vorbim între patru ochi.

Vorbind despre gesturi de campanie, din timpul unei dezbateri celebre a rămas celebrul gest al lui Emil Constantinescu, cu ochelarii daţi jos şi cu întrebarea către Ion Iliescu: „Credeţi în Dumnezeu?”. Era un gest studiat, dar a prins la public.

E adevărat că pentru toţi cei care au ochelari, în momentul în care vor să spună ceva serios, încearcă să-şi dea jos ochelarii sau măcar să-i așeze în aşa fel încât să stabilească acel contact. Şi aici e iarăşi foarte important din punct de vedere etologic, pentru că ochiul şi contactul vizual sunt extrem de semnificative.

Privitul direct în faţă este perceput ambivalent: poţi să priveşti direct în faţă şi asta să fie perceput drept o ameninţare. De asta, atunci când ne simţim priviţi de către persoane străine, întoarcem privirea sau lăsăm capul în jos, dacă suntem priviţi de indivizi de un rang mai înalt automat întoarcem privirea. Lăsăm capul în jos a supunere.

Iar dacă nu facem asta şi aruncăm o privire directă către cel care ne fixează, gestul este imediat privit drept o lipsă de supunere, un gest agresiv de tipul: „Ce te uiţi la mine, mă?”. „Păi cum Dumnezeu, dacă vorbeşti cu mine, să nu mă uit de unde vine vorba?”. Mai este apoi contactul dintre două persoane între care s-a stabilit o relaţie de iubire, de prietenie, de încredere, şi atunci ne uităm unul în ochii altuia, ne pierdem, la la la, toată poezia lumii.

Acolo, gestul a fost cam hamletian. Probabil Ion Caramitru a avut ceva design pe acolo, dar nu i-a ieşit. N-a fost actorul destul de bun. Te poţi umple de ridicol cu astfel de gesturi, pentru că imediat le simţi.

De asta şi place Băsescu. Pe Băsescu ai putea să-l trimiţi la Şcoala de Dans şi Bune Maniere de dimineaţa până seara… Are spontaneitatea asta a lui, nu se poate inhiba şi dacă-i vine lui să zică o trăsnaie, o poantă, o porcărie, o zice şi o zice pentru că vine din el. Şi atunci sunt credibile şi amuzante sau foarte iritante, dar nu-s făcute. Asta-i parte a charismei lui Băsescu.

Geoană, săracul, e tot ce poate fi mai şters din punctul de vedere al comunicării cu publicul. El poate doar să stea cu mâinile aşa şi să zică: „da, vă înţeleg”, dar nimic foarte spontan care să atragă atenţia. Când încearcă să fie spontan şi să dea drumul la o chestie, e nereuşită, e gafă.

Mai este un personaj politic foarte interesant şi care a fost considerat revelaţia acestor alegeri.

Crin?

Pare un soi de combinaţie între cei doi.

Crin Antonescu e un personaj interesant. E un tip mult mai complex: în primul rând are un verb foarte bine pus la punct şi un discurs şi civilizat, şi de conţinut, are onestitate şi dorinţa şi – cel puţin până una alta – şi putinţa de a demonstra că n-a furat, n-a jefuit, n-a făcut nimic rău până în momentul ăsta. Are, deci, mult mai multă credibilitate decât alţii. Nu este foarte charismatic, deşi ca bărbat, ca figură, este o imagine frumoasă. Până nu-şi iese din fire, cred că are un pic prea mult bun-simţ. I se întâmplă însă şi lui să alunece şi să mai spună câte una nespusă, dar care nu-i vine bine.

Ce-mi place este că reuşeşte să vorbească în aşa fel încât să-l înţeleagă toată lumea. Deşi posedă un limbaj mult mai bogat, nu face abuz de el şi încearcă să vorbească precum un profesor, în aşa fel încât să-l înţeleagă tot neamul. A prins la tineri, pentru că – deşi are o vârstă apropiată de a celorlalţi – e ideea asta că e de atâţia ani în politică, dar n-a făcut porcării. Categoric, dintre ei charismatic e Băsescu. Tot aşa cum o oarecare charismă o are Vadim Tudor.

E aici o charismă puţin mai obosită, se pare.

Da, mai obosită, în ultimul timp s-a cam perimat, dar nu poţi să spui că nu e un tip charismatic, pe care să nu te opreşti să-l asculţi. Nu neapărat din cauza stilului lui pamfletos – nu zic pamfletar pentru că depăşeşte cu mult stilul ăsta – dar mai ales pentru că are în el un talent oratoric.

Şi totuşi au fost şi oameni necharismatici – vorbeam mai devreme despre Emil Constantinescu – care au reuşit să prindă într-o anumită perioadă.

Emil Constantinescu venea susţinut de toată opoziţia care luptase ani buni împotriva lui Iliescu şi a comuniştilor şi era o figură care nu putea fi acuzată de corupţie. O figură subţire, dar nu ermetică. Şi cu un discurs închegat şi – iarăşi – simplu. Cred că profesorii pot avea un astfel de discurs. Mai ales cei care sunt în contact cu elevi, cu studenţi, şi dacă ai un discurs prea elevat, atunci ăia trebuie să facă întâi un semestru exerciţii de învăţare a unor cuvinte. Şi abia pe urmă să priceapă să le pună la un loc. Cine-mi place iarăşi mult din punctul de vedere al discursului – dar iarăşi nu putem să discutăm – a fost reprezentantul ungurilor, Kelemen Hunor.

Un personaj care ar fi fost, iarăşi, pe acea listă a „subapreciaţilor”.

Sigur. Nu neapărat o charismă ieşită din comun, dar un mod elegant. În fine, avem o faună teribilă la ora actuală. O faună teribilă în cuşca în care sunt expuşi şi o faună şi mai teribilă în jurul cuştii, cei care se uită la exponate.

FALSE DEZBATERI
„E mai uşor să faci un show din acesta de genul «gladiatorii în arenă»”

Campaniile electorale par să devină adevărate ritualuri. Odată la patru ani, la cinci ani, asistăm la adevărate spectacole. Au ele echivalent în lumea animală?

Sărim într-o direcţie în care comparaţiile cu societăţile animale sunt mai anevoioase. Campaniile electorale din ziua de astăzi sunt în foarte mare măsură dirijate, manipulate. Şi când spun „manipulate” nu-i dau neapărat un sens peiorativ, manipularea are valenţe pozitive, negative, depinde cum este folosită de mijloacele de informare. Şi în primul rând de televiziune, care are cel mai mare impact.

Ceea ce cred că se întâmplă astăzi este o menţinere a unei forme fără sau cu foarte puţin fond. Se ştie că în campanii trebuie să pavoazezi oraşul cu afişe, deci toată lumea, după putere financiară, pune afişe. Ei şi? Nici măcar afişele astea nu au structura, compoziţia de imagine, de culoare, de ambient care să atragă, care să pedaleze pe anumite sensibilităţi ale alegătorului, care există. Sensibilităţi etologice, iarăşi. Cred că cei care se ocupă de afişe au lăsat lucrurile acestea pe planul doi şi nu mai sunt atât de atenţi la detalii care ar conta.

Mai importantă e mass-media.

Categoric. Şi iarăşi un lucru de care nu se ţine seama e cu cât ai mai multe afişe şi mai mari, cu atât etalezi o opulenţă care nu este pe placul publicului. Toată lumea i-a văzut şi pe Băsescu, şi pe Geoană, şi pe Antonescu timp de „n” ani, n-ai nevoie să dormi cu poza lui sub pernă ca să-ţi construieşti o idee despre respectivele persoane. Şi atunci nu poţi substitui calitatea prin cantitate şi prin dimensiuni. Dar sunt lucruri despre care fiecare industrie din aceasta de campanie are alte opinii.

Vor oamenii să vadă într-o campanie electorală discuţii serioase, pe teme economice, sociale, sau vor doar „sânge”?

Aici e o treabă foarte afurisită, pentru că nici nu ştiu exact de unde a pornit toată ideea, dacă a pornit de la politicieni, de la populaţie sau tot de la media. Această formulare de-a valma – „vor oamenii”… Care oameni?

Românii, al căror interes este atât de des invocat…

Sunt „n” categorii de oameni, nu poţi să te duci către nivelul de bază, către nişte cerinţe care satisfac nişte instincte primare, de genul aruncatului paharului cu apă sau alte show-uri de genul ăsta. Din păcate, astea sunt lucrurile care se servesc pe bandă, din păcate nu numai în campania electorală, sub formă de show, de divertisment. Şi, în felul acesta, s-a scăzut foarte mult nivelul de înţelegere şi presupusul nivel de pretenţii. Cumva forţat se duce către un nivel de bază, – chiar dacă oamenii nu vor -, ţi-e mai uşor să faci un show din acesta de genul „gladiatorii în arenă”. De aia eşti televiziune, ca să şi educi. Şi atunci, mergând uşor-uşor, poţi să strecori nişte lucruri ca să-i luminezi, să-i dezmeticeşti pe oameni.

Un alt lucru pe care-l fac televiziunile e să vorbească despre confruntări, nu despre dezbateri. Oamenii se aşteaptă în primul rând la o confruntare, nu la o dezbatere.

Da, e şi o mică şmecherie cu termenii: şi într-un caz, şi în celălalt, ai de-a face cu o dezbatere, deci discutarea unui aspect sau a „n” aspecte. Atunci când este vorba despre candidaţi, sigur că vine fiecare cu opinia lui, pe care vrea să o impună. Şi din punctul acesta de vedere, dezbaterea trece spre confruntare. Dar în mintea multora, confruntarea este o chestie din asta în care, în final, operatorul, cu inginerul de sunet, cu ăla de lumini şi cu vreo doi moderatori încep să-i ţină pe scaune pe cei care se confruntă, să nu-şi scoată ochii pe acolo, la o oră de maximă audienţă. E forţată, e întărâtată, ca atunci când bagi băţul prin gard şi vrei să vezi cine latră cel mai tare.

Dacă asta vrei să promovezi, vei auzi după aceea, pe stradă: „Ai auzit, mă, ce i-a zis?”. „Da, mă, dar şi ăla, cum s-a uitat!”. Şi lucruri de genul acesta în care, de fapt, mesajul, problema pe care au dezbătut-o, dacă au dezbătut ceva, se pierde. Sunt tot felul de lucruri aparent mărunte care, puse cap la cap, erodează din încredere, erodează din entuziasm, creşte nivelul de scepticism şi de lehamite. „Toţi sunt la fel!”. Acesta este lucrul cel mai periculos.

„Explică-le de ce e important să se ducă la vot”

Totuşi, participarea la vot în primul tur a fost mulţumitoare pentru majoritatea candidaţilor.

Mă uitam şi eu pe stradă, am două secţii de votare, şi drept să-ţi spun mi-a crescut sufletul când am văzut că oamenii se duc şi că erau mulţi tineri. Oricum, de multă vreme, de prin 2000 cel puţin, a dispărut imaginea asta care dominase între 1990 până în 1996, în care – de la primele ore ale dimineţii – vedeai vârstnici, foarte vârstnici, aduşi în baston, în cărucior – am stat şi în 1990 şi în 1992 la cozi enorme ca să votez, şi era coada formată cu precădere din persoane vârstnice.

Acum deja lucrurile se mai înviorează. Nu destul de mult, nu atât cât ar trebui – tinerii sunt încă prea lehămeţiţi -, şi e un lucru destul de important. Anul acesta au votat şi cei care s-au născut după Revoluţie. Poate şi acesta e un motiv pentru care s-au mobilizat şi-au venit: era prima oară când puteau să voteze, să vadă şi ei cum e şi ce rezultat are. Nu ştiu dacă rezultatul chiar îi va satisface, dar măcar au încercat.

Şi, apropo, mă gândeam la participarea la vot: s-a zis că e bine să vii, să-ţi faci datoria civică, că să-l facem obligatoriu. Dacă vorbeşti cu oamenii, auzi: „Şi dacă mă duc la vot, ce?”. Şi dacă mă duc, şi dacă nu mă duc, tot aia e. Bun. Tu, televiziunea mogulului X sau Y, fă frumos, cu desen animat, ca pentru copii mici, şi arată-le că dacă se duc 100 de persoane la vot, din care 50 sunt chitite să voteze candidatul X, rezultatul va fi de 50%.

Dacă se duc 1.000 de persoane din care 50 sunt chitite să voteze candidatul X, procentul va fi de 5%. Explică-le clar de ce e important să se ducă, care e consecinţa absenteismului, care e consecinţa votării în doi peri, cu ştampile puse peste tot, dar mai ales a absenteismului.

E posibil ca tocmai interesul să fie centrat pe absenteism.

Dar toate televiziunile au acest interes? Că avem ciuperci de televiziuni. Atunci televiziunea publică ar trebui să preia rolul acesta de educator, dacă ceilalţi au interese. Adică chiar totul e corupt, chiar totul merge pe interes?

Televiziunea publică a fost poate cea mai absentă în această campanie electorală.

Drept să-ţi spun, eu nu mă mai uit demult la televiziunea publică, pentru că de fiecare dată când s-a întâmplat câte ceva, când începuse câte ceva să dea în clocot şi-am dat pe Televiziunea Română, am dat fie de muzici populare, fie de câte-un film artistic, niciodată pe fază la momentul la care s-a produs evenimentul respectiv. Sunt foarte retro. Voit, categoric voit, pentru că presupun că au şi ei posibilitatea de a avea nişte reporteri de calitate, care să se afle acolo în momentul în care chiar se întâmplă ceva sau să ajungă acolo în timp util.

Din cauza asta nu mă uit pentru ştiri decât pe Realitatea, pe Antena 3, mai sar pe Pro TV, câteodată pe TVR, dar sunt foarte în urmă, nu mişcă.

E strigător la cer să nu faci acea dezbatere cu toţi candidaţii, să zici „da, dar trei de după gard şi restul lângă gard, că noi nu vorbim cu toţi”. Oribil! Şi ceea ce e şi mai oribil e faptul că s-a promovat atât de mult indecenţa, încât s-a pierdut orice simţ al limitei. Şi înainte se făceau potlogării, dar se făceau cu puţin mai multă frică, cu mai multă grijă, mai mascat, nu că asta ar fi fost bine.

Dar acum e o sfidare teribilă, le faci în văzul întregii lumi şi nici nu-ţi mai pasă că ai fost văzut. Aşa vrei tu, tu politician aşa crezi că e bine, asta îţi aduce nişte avantaje şi atunci gata.

„La cimpanzei, întâlnim deseori coaliţii. Există un individ alfa, dar acesta nu se menţine în frunte foarte mult timp dacă nu are susţinători”
Carmen Strungaru, specialist în etologie

CV
Cercetări în Papua Noua Guinee

  • 1991 – prezent: conf. univ. dr. la catedra de Fiziologie animală şi Biofizică (Facultatea de Biologie din cadrul Universităţii din Bucureşti);
  • 1995, 1998: participări la programe de cercetare în Insulele Trobriand, Papua Noua Guinee;
  • din 1994: membru al International Commision on the Anthropology of Food (ICAF) din 1995, membru onorific al Comisiei de Antropologie a Academiei Române de Ştiinţă;
  • 1980-1991: activitate de cercetare în cadrul Institutului Naţional de Gerontologie şi Geriatrie „Ana Aslan”;
  • 1976-1980: stagiu în cadrul Spitalului de Boli Infecţioase Colentina, Laboratorul de Biochimie medicală.

Publicat în „Evenimentul zilei” de Miercuri, 02 Decembrie 2009

Fotografii din arhiva personală a doamnei Carmen Strungaru

2 comments on “„Poţi substitui cimpanzeii Mike şi Jim cu indivizi din politică”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


filme porno romanesti filme porno filme porno filme xxx filme xxx filme xxx filme porno romanesti xnxx