Pe când lucra în redacția The New Yorker, jurnalistul și scriitorul Calvin Trillin era pândit de o teamă: aceea că vreo femeie de serviciu i-ar descoperi primul draft. Și-o imagina cum ia foile de pe birou și le citește colegelor: „Ascultați chestia asta! Tipul ăsta se crede scriitor!”. În continuarea coșmarului lui Trillin, doamnele de la curățenie încep să râdă zgomotos și să dea cu periile de praf de birouri.
Trillin spune că primul său draft începe într-o engleză rezonabilă, însă continuă din ce în ce mai neglijent. Notează acolo toate ideile care-i trec prin cap după ce termină de documentat un subiect, fără vreo ordine anume. Mărturia lui apare într-o colecție de interviuri intitulată The New New Journalism* , în care autorul Robert S. Boynton discută cu 19 maeștri ai nonficțiunii de peste Ocean despre experiențele lor în adunarea informațiilor și așezarea lor într-o poveste.
Fiecare își toarnă chinul într-un tipar unic și-și finisează cu grijă ciudățenia de-a lungul carierei. De exemplu, Gay Talese, autorul unuia dintre cele mai complexe portrete publicate vreodată – Frank Sinatra Has a Cold (Esquire, aprilie 1966), ia un creion și un caiet cu foi galbene, liniat, și încearcă să scrie o frază. Folosește litere mari, de tipar. Se plimbă prin această primă înșiruire de cuvinte, rescrie, încearcă să mai așeze una după. După primele două zile, are șase fraze compuse din majuscule.
După ce ajunge la cinci astfel de pagini de mână, Talese le transcrie cu ajutorul unei mașini electrice de scris. Se îngrijește de fiecare dată să lase trei spații între rânduri. Editează și rescrie până obține o singură pagină de care e mulțumit. Ia foaia, o pune pe perete și trece la următoarea. Pe vremea în care avea un birou mai mare, obișnuia să studieze foile din celălalt colț al camerei printr-un binoclu, pentru a vedea cum curg frazele, cum se mișcă scenele.
Nici Richard Preston nu se bazează prea tare pe muze: lucrează săptămâni în șir la câte-un lead lemnos, îl rescrie și de 30-40 de ori, apoi îl aruncă. Scrie un lead nou și-l aruncă și pe acesta, decide să se apuce de cu totul altceva, o bucată de la mijloc. Când izbutește să încheie primul draft, are un șoc. Discuția lui Preston cu Dumnezeul cinic al scriitorilor decurge astfel: „N-am pic de talent. Trebuie să fi suferit vreun atac cerebral, mi-am pierdut abilitatea de a folosi cuvintele. Sunt un impostor! Uită-te numai la chestia asta!” Nu îndrăznește să arate nimănui primele rezultate ale muncii sale și spune că nu poate pretinde niciunui editor să scoată ceva publicabil de acolo. Mai demult, când încă se încumeta să le arate primul draft, editorii începeau să intre în panică.
Pentru a trece peste un moment de blocaj, Jonathan Harr ia trei săculeți cu fasole uscată și începe să jongleze cu ei. E extrem de important să reușească să le învârtă în aer până ajunge la un număr magic, iar dacă scapă una știe că urmează o zi grea de scris.
După ce-și trece notițele în computer și fix înainte să se apuce de scris, Susan Orlean intră într-o frenezie a gătitului. Prepară mâncăruri complicate, ce necesită prăjeli, fierturi la diferite temperaturi, mult timp. Orlean consideră că scrisul se aseamănă cu gătitul, în sensul că fiecare rețetă e distilată prin cel care-o pune în cratiță.
Gama chinurilor și extravaganțelor jurnalistico-scriitoricești e extrem de variată, iar fiecare rând devine un martor tăcut. Niciunul dintre ei nu lasă însă jongleriile, fricile și mirosul de tocăniță să inunde pagina publicată.
* Robert S. Boynton, The New New Journalism. Conversations with America’s Best Nonfiction Writers on Their Craft , Vintage Books, 2005
Versiunea pentru Kindle e disponibilă pe Amazon.com.