“Românii au nevoie de o figură paternă, care să-i facă să rămână minori”

O femeie intră în biroul primăriei, zâmbește în timp ce salută și se așază pe scaun. În secunda următoare izbucnește într-un plâns greu, scuturat. Multe dintre personajele incluse de regizoarea Anca Hirțe în documentarul În numele primarului (Franța/România, 2013) plâng și pun capul în pământ, ca la un semn. Vor casă, vor serviciu, vor ajutor social, vor să dispară groapa din fața casei, vor să dea de arhitectul care a dispărut cu actele casei.

Românii sunt pasionali, teatrali și au o relație aparte cu “părintele”, fie cel de acasă, fie domnitor, primar sau președinte, crede Hirțe. Iar filmul ei – realizat în sala de audiențe a primăriei din orașul natal, Piatra Neamț – asta arată. Camera Ancăi Hirțe plonjează în gesturi, vine tot mai aproape și caută ochii. Cetățeanul devine personaj, iar documentarul devine cinema. E omul față în față cu autoritatea, redată mai tot timpul ca o voce care dozează bine blândețea și severitatea. În câteva cadre, ce par momente de pauză între povești, o vedem și pe posesoarea vocii autorității, în timp ce se machiază, fredonează ori își dezmorțește mâinile. E om ca și ceilalți, e chiar mama regizoarei. Nu sunt comentarii în fundal, iar imaginile din afara biroului sunt puține. Rămâi singur cu oamenii, cu plânsetele și durerile lor reale sau prefăcute. Te enervezi, râzi, apoi te înduioșezi, iar după aia te enervezi din nou pentru că nu știi dacă există o reacție corectă la ceea ce vezi.

Anca Hirțe a făcut Chimie, pentru că așa voiau ai săi. Imediat după Revoluție a lucrat la Muzeul Țăranului Român, iar de la jumătatea anilor ’90 locuiește la Paris. A realizat mai multe filme împreună cu soțul său, regizorul Jean Lefaux. După moartea acestuia, a făcut filme ca să-și înțeleagă durerile, pentru a continua să trăiască.

• În ’85, când am terminat eu liceul, părea că regimul comunist e etern. Nu știu cum e acum, dar atunci părinții hotărau viitorul copiilor. În epoca respectivă, motivele erau “să faci o chestie, ca după aia să nu ajungi la țară”, pentru că asta era marea sperioșenie atunci. Hotărârea fusese luată: chimie, iar chimia nu puteam s-o suport. Asta a fost situația, am făcut chimie.

• În cei cinci ani pe care i-am petrecut la Politehnică, ajunsesem o foarte bună jucătoare de bridge. În loc să mă duc la cursuri, mergeam într-un soi de cafenea în incinta Politehnicii, la Gara de Nord. Mergeam acolo, beam erzaț și stăteam toată ziua și jucam bridge.

• Am început să lucrez la Muzeul Țăranului Român în ’90. Domnul Horia Bernea era creatorul locului, era director. Făcea multe deplasări pe teren, în echipe foarte mari. Au cumpărat chiar și biserici aflate în ruină, ca să-și mărească patrimoniul. Eu făceam parte din aceste echipe, fără să am un rol definit. Era un tip tânăr care venea și filma, cu o cameră mare, o cameră adevărată. La un moment dat, pentru una din deplasări, tipul ăsta n-a putut să vină. Și unul dintre ei m-a întrebat: “Nu vrei să încerci tu?” Și i-am zis: “Sigur că da”. Când am pus camera aia pe umăr, a fost… Există dragoste la prima vedere.

• I-am auzit pe șefii mei vorbind despre faptul că muzeul va găzdui un stagiu de inițiere în realizarea filmelor documentare. Era contrar a tot ceea ce eram eu pe vremea aia. Și de asta mă țineam foarte tare în retragere. Dar când am auzit chestia asta m-am dus la una din șefe s-o întreb cum se întâmplă: sunt locuri la muzeu, aș putea să aplic, aș putea să am o șansă să fac și eu stagiul ăsta?

• Erau doi formatori francezi, și unul dintre ei a devenit iubirea vieții mele. Când l-am cunoscut pe Jean Lefaux, a început a doua mea viață, și personală, și profesională. Când s-a terminat stagiul, trei luni după aceea, am plecat cu el. Asta era în martie ’94. Pentru mine sunt ca niște vieți separate.

• Eu încerc să fac cinema. (…) Pentru mine, a face filme documentare înseamnă a face filme în care nu joacă actori. Dar asta-i tot. Ce-i important pentru mine când spun “film documentar” este “film”. “Documentar” înseamnă doar că nu sunt actori.

• Pentru mine, a face filme este ceea ce mi-a permis să continui să trăiesc. Când Jean a murit, fetița noastră n-avea încă 9 ani. Într-o situație de genul ăsta, nu te poți gândi la propria ta durere, când trebuie să-ți îngrijești copilul. Pe de altă parte, simțeam că nu trebuie să-i pun Anei pe umeri faptul că eu am supraviețuit numai pentru că exista ea. Eu trebuia să fiu acolo s-o țin pe ea, dar în același timp să nu fac din ea unicul motiv de a mă trezi dimineața, pentru că ar fi fost un bagaj mult prea groaznic. Mă sculam în fiecare dimineață pentru Ana, pentru Ana, pentru Ana.

• La început, îmi spuneam că eu n-o să fiu capabilă să fac filme fără el. Apucasem să filmez cu el niște copii într-o școală. Un foarte bun prieten de-al meu mi-a zis: “Nu vrei să termini filmul ăla?” Și când mi-a spus chestia asta, am zis: Da, asta da. Am terminat filmul.

• Toate subiectele sunt lucruri care ies din mine. Fără discuție, capul contribuie la chestia asta, dar nu spun niciodată: “Dom’le, ce film aș putea să mai fac?” Sunt evidențe care apar, dar îmi trebuie un timp ca să-mi dau seama ce înseamnă. Așa a fost cu Păcătoasa Teodora (Franța/România, 2011). Mă enervau foarte tare filmele făcute în mănăstiri, pentru că erau un soi de apologii. Foarte devreme mi-a venit ideea cu Văratec, pentru că Văratecul e complet alb. După un anumit timp mi-am dat seama că ceea ce căutam eu, ca artist, era să pun pe ecran era o poveste de dragoste între o femeie și un iubit care nu are corp, nu are viață terestră.

• Românii sunt pasionali în legătură cu românismul lor. Sunt mereu într-o extremă sau în cealaltă. Câteodată – ce-i mai tulburător – într-un amestec din cele două extreme: sunt în stare să spună cel mai mare rău despre România, dar dacă altcineva spune ceva rău despre România… E o chestie destul de pasională, dar de care cred că am reușit acum să mă detașez. (…) Dar continuând să merg acolo, vedeam că în raporturile dintre oameni, că-i în familie, că-i în societate, că-i în politică, chestia asta pasională e și teatrală. Românii sunt foarte teatrali, asta e.

• Ca și rușii, românii au nevoie de o figură paternă. Că era domnitorul, că era popa, că era președintele, o figură paternă care să-i facă pe ei, ca cetățeni, ca oameni, să rămână tot timpul minori. Când ești adult, iei hotărâri pentru tine, faci chestii. Când ești minor și ai o problemă, tot ce faci este să ceri, te duci la tata. Tata cel de acasă, tata primarul, tata prefectul, tata președintele. Cei mai mulți dintre cei din film sunt în acest raport. De asta nici nu ajung bine și, ca și cum ai învârti o cheie, încep să plângă. Sau își freacă tiroida. (…) Ce mă interesa pe mine era ideea asta de teatru, Ionesco și Caragiale, apoi raportul de putere văzut din ambele puncte de vedere.

• Nu numai în politică, ci și în familie există această chestie de autoritate. Relația asta trebuie văzută din ambele puncte de vedere, pentru că autoritatea nu poate să existe dacă nu este încurajată. Și dacă nu sunt oameni care cer această autoritate.

• Românii sunt ortodocși și au fost mult timp vasali. Și chestia asta îi face să se simtă minori. Trebuie să fie vorba și de o neîncredere venită din necunoaștere. Instituțiile au fost tot timpul mefiante, mai ales că n-au prea existat și, de fiecare dată, puterea era personificată. Dar asta era nu doar pe vremea comuniștilor, asta era și înainte foarte clar. Toată lumea vorbește de perioada interbelică ca despre o perioadă de aur, dar dacă ne uităm puțin mai atent, guvernele cădeau de la o lună la alta, campaniile electorale mergeau tot pe un soi de patetism. În Biserica Ortodoxă trebuie să te rogi pentru sănătatea șefului statului, oricum ar fi el. Oricum ar fi, există raportul ăsta la persoană.

• Nici instituțiile n-au făcut mare lucru ca să câștige încrederea cetățenilor. Ortodoxia a reprins, măcar de fațadă. Pentru mine, majoritatea românilor sunt ortodocși mai mult din superstiție decât din altceva.

• Mă gândeam cum să fac. În Franța sunt multe birouri groaznic de plictisitoare. Și pe mine mă enervează ideea asta, să te plictisești la un film. Era un soi de challenge: să filmez într-un birou și totuși să fac o chestie care nu te plictisește. În care să nu ieși, să zici: “Gata, dom’le, am înțeles, mai apare încă unul…”. Și mă tot gândeam: unde, cum? Și într-o dimineață, în duș, am început să râd: “Dom’le, dar e sub nasul tău subiectul, pentru că mama ta, de X ani, lucrează asta. Tot îți povestește, tu o asculți cu jumătate de ureche. Ai subiectul, acolo e”. Am găsit-o pe mama și într-un moment în care era rodată. Când venea cineva și începea să plângă, prima ei reacție era la început: “Aoleu, omul ăsta plânge…” Se consuma, se zbătea, ca să vadă apoi că e vorba de cu totul și cu totul altceva. Și că, de fapt, era o mânărie, era ceva. Ascultam cu jumătate de ureche, dar pe de altă parte o cunoșteam foarte bine și știam autoritatea de care poate să facă dovadă, știam inteligența ei. Știam o mulțime de chestii, și i-am zis despre ce-i vorba.

• Ideea de bază n-a fost niciodată să fac un film despre maică-mea. Eu nu mă pierd în asemenea lucruri. Am atâta chef să fac lucruri, că nu mă pierd în false întrebări. Eu sunt majoră, ea e majoră, și ideea mea de film era foarte clară.

• Eu când am o cameră, filmez, nu spionez. E o relație total cinstită. Nu sunt niciodată la distanță, sunt tot timpul acolo. Am cameraman, am inginer de sunet, și oamenii simt, pentru că sunt atât de concentrată, sunt atât de intrată în cameră, e ceva care se impune.

• Tinerii din București sunt mult mai mișto decât tinerii de aici. E foarte clar, pentru că au o vitalitate, o putere de muncă… Aici, pentru că sunt alintați de atâta vreme, și au devenit ca un soi de larve, niște chestii plângăcioase. [Tinerii români] sunt profesioniști și în același timp sunt supra-dinamici, supra-inteligenți. Stăteam o săptămână-două cu ei, mă întorceam aici plină de energie. O energie pe care după aceea mi-o pierdeam în soiul ăsta de mlaștină care s-a instalat aici de ceva vreme. Dar fiecare dintre ei ar visa să vină în altă parte.
• Sunt cărți extraordinare care apar în România. Am o pasiune pentru Florin Lăzărescu. Cinema-ul românesc care e absolut extraordinar. Sunt oameni talentați, care fac chestii în condiții destul de dificile. Dar au vână în ei, au energie.

• Filmul la care lucrez acum e continuarea “Teodorei”. E pe același fir personal, unde merg și mai departe. De data asta, personajul principal e un boxeur, aflat la sfârșit de carieră. Sunt trei ani de când lucrez la asta. Sunt filmări foarte corporale, un corp care suferă, care transpiră, care se chinuie. Pe toate scenele de box sunt cântece de rap în care povestesc tot ce mi s-a întâmplat. M-am dus către box, pentru că pe de o parte când s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Jean e ca și cum pe mine m-ar fi făcut viața K.O. Eu niciodată nu mi-aș fi imaginat că viața poate fi un meci de box. (…) Era o analogie între suferința mea interioară și această suferință fizică a boxerilor. Avem doar o parte din finanțare, încep să-i sperii tot mai tare pe oameni cu ideile mele.