Din învățăturile unor biologi suedezi pe pășuni românești

Pentru doi biologi suedezi, pășunile din munții României sunt un soi de paradis pierdut. De vreo nouă ani, Anna Dahlström și Tommy Lennartsson vin aici să cutreiere munții, să pună paradisul ăsta în hărți și să învețe de la țăranii români cum poate fi îmblânzit pământul, fără a-i pierde seva. Și, dacă se poate, să recupereze ceva din propria istorie. 

Un lucru nu pricep Anna și Tommy: de ce autoritățile române caută să aplice la milimetru directive europene luate de-a gata și le zic țăranilor că habar n-au să facă agricultură. La urma urmei, regulile prefabricate sunt făcute de țări precum Suedia, care acum au dat de probleme mai mari.

Reporter: Spuneți-mi câte ceva despre domeniul de care vă ocupați.
Tommy: Swedish Biodiversity Center, unde lucrăm, se concentrează pe conservarea biodiversității. În special în Scandinavia, dar într-o oarecare măsură și în alte zone. Iar atunci când lucrezi în domeniul ăsta, vezi cât de importante sunt pășunile folosite pentru cosit sau păscut. Trebuie să înțelegem funcționarea acestor habitate esențiale pentru biodiversitate, pentru a le putea păstra.
Anna: Biodiversitatea pășunilor nu e întâmplătoare, se află în strânsă legătură cu modul în care acele pășuni au fost folosite. Nu doar anul acesta sau acum doi ani, de-a lungul sutelor de ani. E foarte important să privim înapoi, pentru a putea învăța cum să le păstrăm pe viitor. Suntem aici acum, dar avem nevoie de lecții din trecut pentru a ne putea ghida în viitor.

R.: Și cum a fost gestionată biodiversitatea în Suedia?
Anna: Dacă mergem înapoi cu vreo sută de ani, situația ar fi similară cu ceea ce găsim în zonele muntoase ale României. Aveam foarte multe pășuni și fânețe, din care animalele erau hrănite. Iar bălegarul era folosit ca îngrășământ pe terenurile arabile. Acesta era, în mare, sistemul agricol de la acea vreme în Suedia, iar asta încă există în România.
Tommy: În toată Europa, în toată zona temperată era așa.

R.: Când au intervenit marile schimbări în agricultura de acolo?

Anna: La mijlocul secolului al XIX-lea, când un nou sistem a început să se dezvolte. Pășunile și-au pierdut din importanță, și s-a trecut la un nou mod de obținere a nutrețului. Apoi, mecanizarea și noile cunoștințe legate de reproducere, de exemplu, au dus la mari schimbări la începutul secolului al XX-lea și în special după al II-lea Război Mondial.

Tommy: Putem spune oarecum că vechiul sistem agricol, bazat pe pășuni, a rămas în zone mari ale Scandinaviei, până după cel de-al Război Mondial. Și agricultura românească s-a schimbat cam tot atunci. Dar cu această excepție, a zonelor de munte. În Suedia, zonele muntoase și cele mai puțin productive au fost pur și simplu abandonate în anii ’50. Acum sunt păduri și sate părăsite. În România, aceste zone au rămas.

Anna: În Suedia avem acum zone imense de pădure, apoi teren arabil, exploatări agricole mari, și mici bucăți de fânețe. Aceste fânețe ocupau, într-o vreme, întregul peisaj. În aceste bucățele e biodiversitatea pe care vrem s-o conservăm.

R.: Și ați început să căutați metode pentru a face asta.
Anna: Da, exact.
Tommy: Biologii suedezi care se ocupă de conservare, precum și etnologii sau istoricii, erau conștienți de importanța acestor fânețe. Știau diferența dintre o fâneață și o pășune, precum și alte lucruri. Dar când vrei să aplici aceste cunoștințe pentru a conserva biodiversitatea, constați că dai greș. Biodiversitatea scade, în ciuda a ceea ce consideri a fi o gestionare corectă. Asta ne-a făcut pe mine și pe Anna să ne gândim că trebuie să fie vorba de detalii în utilizarea pășunilor, de care nu aveam cunoștință. De lucruri pe care acum le facem greșit în Suedia. Nu poți descoperi aceste detalii acolo, pentru că sunt pierdute. Dar în România ele încă există.

R.: Așa a apărut România în peisaj. Când a apărut această idee și când v-ați apucat de studiul de teren?
Tommy: În 2004, în cazul nostru.
Anna: Atunci am venit aici. 

R.: Ce v-a surprins la primul contact cu România?
Tommy: Chiar de la prima vizită, am realizat că multe dintre răspunsurile pe care le căutăm cu privire la conservarea biodiversității pot fi găsite aici. În 2004 am pus la punct un curs de teren pentru biologi, cercetători și practicieni. Au participat 20-30 de oameni la acel curs. Am continuat până prin 2011, în fiecare an.

R.: Cât interes a stârnit asta în Suedia?
Anna: Interesul a fost foarte mare. Locurile s-au epuizat rapid, oamenii au fost foarte fericiți să ajungă aici, pentru că-și dau seama că pot învăța multe lucruri pe care le pot lua cu ei acasă. Totodată, pot înțelege ceva despre istoria noastră, despre felul în care făceam agricultură, despre viața fermierilor suedezi în trecut. E o lume care prinde viață.

R.: Cum arată fermierul suedez de azi?
Tommy: Sunt fermieri care au foarte mult teren arabil și care obțin producții foarte mari.
Anna: Industriale.
Tommy: Folosesc utilaje gigantice și se pricep foarte bine să obțină subvenții europene. Apoi, în regiuni mai degrabă marginale, acolo unde terenul arabil e mai mic, oamenii sunt mai dependenți de folosirea tradițională a pășunilor. Au mai multe animale și sunt mai interesați să aibă la dispoziție pășuni naturale.

R.: Mulți români au o atitudine bipolară față de sat. Pe de o parte, proiectează peste acest spațiu imaginea idilică a propriei copilării, iar de pe altă parte îl consideră un spațiu primitiv, subdezvoltat. Cum îl vedeți voi, inclusiv dincolo de știință?
Anna: Văd în țăranii români niște oameni foarte pricepuți, cu multă experiență în agricultură. Își citesc și își înțeleg pământul. Nu e o învățare în sens clasic, e o relație foarte fizică, ce implică simțuri.
Tommy: Asta se întâmplă mai ales în zonele montane, unde fermierii folosesc mai multe tipuri de habitat.

R.: Știu acești oameni ce e bine pentru pământ sau mai degrabă simt asta?
Anna: Cred că știu destul de bine și cred că se bazează mult pe experiență.
Tommy: Nu știu întotdeauna de ce e bine, dar știu ce e bine. N-au explicația biochimică, tehnică.
Anna: Dar știu din experiență, din ce le-au spus alții: “Noi facem așa și merge…”

R.: Cum ar fi arderea terenurilor după recoltă.
Anna: Da. I-am întrebat pe oameni lucruri care în lumea lor par foarte stupide. Cum ar fi: “De ce dați foc pământului?”. Ne ziceau: “Bineînțeles că e nevoie de asta, iarba e veche și pământul trebuie împrospătat”. 

R.: Și funcționează ca un soi de fertilizator.
Anna: Da.
Tommy: Mă gândeam la un soi de paralelă. Am crescut ca băiat de fermier în Suedia. La vremea aceea, în anii ’60, statutul micilor fermieri, cum eram noi, era foarte prost. Nu simțeai că aduci o contribuție importantă societății. Eram de modă veche și, în cel mai bun caz, romantici. Asta s-a schimbat acum în Suedia: cred că cei mai mulți fermieri sunt mândri de ei. Inclusiv cei mici, pentru că au multe valori naturale și culturale. Poate nu produc cantități mari de grâu, dar produc peisaje frumoase și carne bună. În părțile muntoase ale României, oamenii sunt încă destul de mândri de ceea ce sunt. Dar există riscul ca asta să se schimbe, pentru că – dintr-o perspectivă națională, așa cum se poate citi în programul național de dezvoltare rurală – acești fermieri au un statut foarte scăzut în ochii autorităților.

R.: Se poate vedea asta și în felul în care mulți dintre cei de la oraș vorbesc despre ei. Dacă spui despre cineva că e “țăran”, asta îi conferă din start un statut prost. În zonele de munte, comunitățile sunt mai izolate, și lucrurile ar putea sta puțin altfel.
Anna: Aceste comunități nu sunt atât de izolate pe cât mă așteptam. Multe familii au membri care muncesc în străinătate, iar în unele zone au mulți vizitatori străini, turiști sau biologi ca noi. Vorbeam cu cineva și-i ziceam că sunt din Suedia, și-mi povestea că fiul lui e în Germania, și schimbam experiențe. Era foarte deschis. De fapt, impresia generală e că oamenii sunt foarte deschiși și generoși, iar dacă le spunem că am venit să învățăm sunt foarte mândri de asta.
Tommy: Ne îngrijorăm atunci când citim programul de dezvoltare rurală, acolo unde autoritățile spun că acești oameni sunt lipsiți de cunoștințe pentru a face o agricultură de calitate. 

R.: Depinde ce se înțelege prin “agricultură de calitate”.
Anna: Da, dar cuvintele sunt foarte puternice, iar atunci când se scrie că n-au cunoștințe, avem de-a face cu o formulare foarte dură.
Tommy: Mai scrie că le lipsește capacitatea de a îndeplini criteriile minime de mediu, sau ceva de genul ăsta. Din punctul nostru de vedere, ambele afirmații sunt complet greșite. Sunt foarte pricepuți, iar ceea ce fac ei e agricultura cea mai prietenoasă cu mediul din Europa, aș spune.

R.: Vorbeați mai devreme despre migrație. Aduce asta și contactul cu o altfel de experiență?
Anna: Nu știm prea multe despre asta, dar mulți lucrează în străinătate în agricultură. Probabil că se întorc cu idei noi. Mai aduc bani, un alt statut, iar asta duce la o diferențiere socială. O parte dintre ei construiesc case, vin cu mașini frumoase, iar vecinul trăiește în vechea sa casă din lemn.

R.: Se naște o competiție foarte ascuțită între cei plecați.
Anna: E foarte ascuțită, și e evident important pentru oameni dacă au pe cineva care lucrează în străinătate sau nu.
Tommy: Am văzut două moduri în care oamenii care lucrează în afară se raportează la agricultura de acasă. Unii spun: “Nu m-aș întoarce acasă să mă fac fermier, pentru că asta mi-ar aduce prea puțini bani. Și m-am învățat să fac bani, să am o mașină scumpă, lucruri dintr-astea”. Dar alții spun: “Am fost în străinătate și am văzut că să muncești în industrie în Italia sau ca servitor în Franța nu-i foarte plăcut”. Una peste alta, e destul de bine să fii fermier în România: ai o casă sănătoasă, ai un peisaj minunat, ai ce mânca. Poate nu așa de mulți bani… 

R.: Statutul oamenilor se schimbă.
Tommy: Da, sunt diferite moduri de a te raporta la asta.
Anna: O întrebare importantă acum e legată de Uniunea Europeană și de subvenții. Vin foarte mulți bani, iar asta va aduce schimbări foarte importante pentru zonele rurale. Nimeni nu știe ce va fi, dar schimbările vor veni. Ar putea fi mai profitabil să rămâi ca fermier în România decât să pleci în Italia.

R.: Agricultura tradițională e bună pentru mediu, dar oamenii spun că pământul lor poate produce mai mult și că poate hrăni o mare parte din Europa. Se poate împăca o productivitate bună cu grija pentru mediu?
Tommy: România are o reputație istorică de grânar al Europei, și a fost așa în unele perioade. Dar nu cred că asta e foarte important pentru Europa în momentul de față. Pentru că sunt multe astfel de țări: Germania, Belgia, Olanda, Franța au la rândul lor terenuri agricole importante. Per total, Europa produce prea multă mâncare în prezent. În schimb, există alte tendințe, cum ar fi să produci local, să scazi producția și distanțele pe care e transportată mâncarea, să protejezi mediul și să crești calitatea. Italia, de exemplu, se bazează tot mai mult pe producție locală. Acesta ar fi trendul în mai toată Europa. Fermierii pot obține aceiași bani pe care i-ar fi obținut din vânzarea unor cantități mari producând mai puțin, dar local și pe bani mai buni.

R.: Ce spun oamenii cu care v-ați întâlnit în locurile prin care ați fost, care sunt problemele lor?
Anna: E vorba de brânză și lapte. Acum câțiva ani, s-a interzis vânzarea brânzeturilor locale, pentru că nu îndeplineau standardele de igienă. Asta a timorat o parte a pieței. E probabil unul dintre motivele pentru care oamenii cresc acum mai puține oi. Dar mulți produc brânză pentru propriul consum și pentru a le vinde vecinilor din sat. Unii oameni, în schimb, au încetat să mai colecteze laptele.
Tommy: Cred că asta e o problemă de care trebuie să se ocupe Guvernul român. Cred că autoritățile se gândesc la agricultura românească în vechii termeni, ca “grânar al Europei”, dar asta include doar zonele de câmpie. Dar se pot preocupa și de zonele montane, pentru că acolo poate fi produsă mâncare de foarte bună calitate. Iar în ceea ce privește igiena, viziunea e iarăși greșită: la câmpie sunt fabrici care preiau laptele și-l prelucrează industrial, în timp ce la munte există producție locală; deși laptele nu e pasteurizat, e foarte bun. Italia a negociat cu UE să fie lăsată să continue producția de brânză nepasteurizată, pentru că asta e tradiția locală. Iar brânza lor se vinde peste tot în lume. 

R.: Există controverse legate de efectele politicilor Uniunii Europene în domeniul agriculturii: felul în care se acordă subvențiile, măsurarea suprafețelor și evaluarea lor după imagini din satelit… Încep să se vadă aceste lucruri pe teren?
Anna: Îi afectează cu siguranță pe oameni. Devin foarte conștienți de reglementările UE, știu că pot primi bani, dar și că trebuie să îndeplinească anumite condiții. Apoi, sunt tot mai conștienți că sunt priviți de sus.
Tommy: E ca o nouă Securitate, într-un fel. (Râde)

R.: De fapt, e o zonă în care nici Securitatea nu ajunsese.
Tommy: E adevărat, în cazul ăsta e mai rău. (Râde)
Anna: Reglementările sunt foarte detaliate, ceea ce înseamnă că o parte din metodele tradiționale de lucru vor fi interzise.
Tommy: La un moment dat, fermierul va trebui să aleagă între a primi subvenția și a lucra în mod tradițional. Unii vor alege să lucreze pământul bine, chiar dacă nu vor primi subvenția. Credem că e o alegere inutilă: reglementările ar trebui să favorizeze atât folosirea terenurilor, cât și acordarea banilor.
Anna: Plățile ar trebui să fie bune atât pentru oameni, cât și pentru mediu.
Tommy: Autoritățile europene sau Guvernul român nu fac legătura între modul actual de folosire al terenurilor și efectele pozitive asupra mediului. Dar au impresia că știu ei mai bine. Vin și le spun oamenilor: “Nu trebuie să ardeți terenul!”, “N-ar trebui să faceți asta sau aia…” În cele mai multe cazuri, ei sunt cei care greșesc.
Anna: Au adus idei din țări precum Suedia, acolo unde avem în schimb altfel de probleme.

R.: Au început aceste lucruri să fie discutate la nivel european?
Anna: Există niște discuții la nivel internațional, sunt organizații care cer schimbarea sistemului de plăți. Există de exemplu o organizație care se numește European Forum for Nature Conservation and Pastoralism, care a încercat și a reușit să impună niște schimbări.
Tommy: Ei lucrează în țări în care majoritatea pășunilor au dispărut, deci efortul lor e în principal acela de a obține terenuri noi. În România, voi încă aveți, deci se pune problema menținerii.
Anna: Am început să venim aici înainte ca România să intre în UE. Voiam să învățăm, dar aveam sentimente destul de împărțite, pentru că vedeam că aceste tradiții agricole vor dispărea mai devreme sau mai târziu. Pentru că ne gândeam că tinerii vor să lucreze la oraș și să câștige mai mulți bani și vedeam acest risc al dispariției. Se poate spune că acest tip de agricultură depinde într-un fel nu de sărăcie, ci de lipsa unui contact strâns cu economia monetară. Sigur că nu vrem ca oamenii să nu aibă opțiuni, să le spunem că trebuie să continue așa, ci vrem doar ca ei să vadă posibilitățile de a se dezvolta într-un mod în care grija pentru tradiții și mediu să supraviețuiască.
Tommy: România are șansa unică de a dezvolta acest mod tradițional de a face agricultură pentu viitor, bun atât pentru fermier, cât și pentru mediu. 

R.: Aș vrea să vorbim puțin despre experiența voastră personală aici. Ați fost în fiecare an?
Anna: În fiecare an, în unii ani de mai multe ori. În primăvară, vară și toamnă. N-am fost aici iarna.
Tommy: Iarna doar în București.

R.: Unde ați stat?
Anna: La pensiuni din sate, în majoritatea cazurilor.

R.: Ați întâlnit vreun personaj care să vă fi rămas în minte?
Tommy: În general, am rămas suprinși de faptul că țăranii de la munte sunt atât de prietenoși și mândri, erau fericiți să ne răspundă la întrebări.
Anna: Surpriza vine din faptul că, în general, fermierii suedezi sunt foarte suspicioși. (Râde)
Tommy: Ne place foarte mult o pensiune din Botiza, unde stăm adeseori. (…) E a doua noastră țară acum. Ne simțim ca acasă, departe de casă.

Fotografii din arhivele personale ale cercetătorilor Anna Dahlström și Tommy Lennartsson