Am decolat abia de vreo 15 minute din Washington D.C.*, așa că din avion se mai vede încă toamna adevărată, aia cu miros de plăcinte cu scorțișoară, cu bucăți galbene de pădure tăiate de curbele terenurilor de golf. Îmi închipui că acolo, jos, o crosă mușcă verdeața, iar proprietarul urmărește nemișcat traiectoria mingii, în timp ce încearcă din răsputeri să amorțească gânduri de afaceri.
Până aterizăm în San Francisco, toamna asta o să se evapore în deșert, în munți roșii de carton, după aia o să se simtă aerul Pacificului, dar o să fie vreme de tricou. Deasupra măsuței unde-mi țin laptopul e un ecran mic, iar alături e o fantă pentru cărți de credit, cu scurte instrucțiuni de utilizare: Insert fully și Swipe quickly. Pentru doar 7,99 dolari mi s-ar arăta zeci de canale, cu fotbal american, Guardians of the Galaxy și știri proaspete despre soldații americani trimiși în Irak. Dacă nu plătesc, o să se repete în buclă două episoade dintr-un sitcom nou și complet cretin, o amestecătură de Friends și Seinfeld, plus niște reclame. America strălucește, îmbie, dă încredere, bate pe umăr, după aia cere banul, și o face politicos. Dacă nu dai, ești ultimul sărac și o să te simți în consecință. Ajungi să trăiești senzația permanentă că ești păcălit, că ți s-a luat ceva, când de fapt nu ți s-a dat și n-ai avut.
“How are you?”. Întrebare deschisă, dar cu o singură variantă de răspuns: “I’m good, thank you”. Zborul de aseară a fost anulat, ceva probleme tehnice, așa că lângă biletele pentru a doua zi ne-au capsat câte un voucher pentru o cameră de hotel cu veioze demodate, plus două cupoane a câte șapte dolari, pentru mâncare. Încerc să zâmbesc înapoi, dar nu-mi vine să-mi arăt dinții. Mă înfioară transformarea pe care o văd adesea pe fața omului din fața mea, zâmbetul cu dinți prefăcut în crispare în jumătate de secundă. Mi-e somn, dar n-o să pot dormi. Mi-a amorțit gâtul cu totul, mi-e frig. “I’m far from good, thank you”.
Mai sunt câteva zeci de zâmbete până acasă. Sunt plecat de o săptămână din Phoenix și mi-e dor de America profundă, de orașul ăsta cu străzi perpendiculare, cu apucături provinciale și cu cele mai frumoase apusuri din lume. În Arizona nu prea există anotimpuri. Acolo oamenii se știu între ei, sunt săraci și bogați, dar treaba e clară, nu-i nevoie de artificii. De Halloween, copii costumați în rechini și luptători ninja umblă pe la case cu schelete pe ușă, după bomboane, și așa trebuie să fie. Trick or treat, America dragă? Aproape am ajuns.
* O variantă a acestui articol a fost publicată în Opinia Studențească, nr. 492 (3 nov. – 9 nov. 2014)